L-am ratat, am privit din urmă cum se îndepărtează, cu vraful de lemne mici în spate. A doua zi l-am văzut îndreptându-se cu uşurelu spre depozitul de lemne şi am fost pregătit, am tras câteva cadre printre uluci, apoi l-am ajutat să-şi ducă surcelele-n chilie. Era sfârşitul lui iunie, dar seara se făcea focul. În prima noapte am dormit fără foc, aveam două pături de lână pe mine, m-am îmbrăcat peste pijama cu hainele de zi şi tot am clănţănit… Bătrânul nu prea mai aude, umblă şontâc, dar altfel merge la slujbe, se ocupă singur de ce are nevoie şi este, la 79 de ani,  la fel de luminos, de deschis la vorbă precum mult mai tinerii săi fraţi de la Mănăstirea Oaşa.

Ultimele zile ale lui august 2008 mi le-am petrecut la Petroşani, la un festival cu totul special. Pe lângă ceea ce se petrecea la scenă, mai era ceva mişto: stăteam cu toţii la acelaşi jaf de hotel din centru şi noaptea rămâneam până târziu la palavre. Dacă ar fi durat mai mult ar fi fost ca-n tabără, îmi place asta, şi mai ales îmi place să întâlnesc feţe cunoscute  la micul dejun. Dimineaţa mergeam până-n piaţă, apăream cu provizii de afine şi luam micul dejun cu Ilie Stepan, cu Ion Barbu, era mai mare bucuria să stau de vorbă cu asemenea oameni. Barbu, scriitorul, caricaturistul şi organizatorul festivalului, se extazia ca un copil când dădea de pliculeţe de zahăr noi, pentru colecţia sa milenară şi făcea fotografii cu mâinile oamenilor pe care-i întâlnea. N-am făcut decât câteva foto la masă, nu-i chiar elegant, dar ştiu că şi Alexandrinei îi place fotografia asta.

 O veselă reprezentantă a poporului vecin şi prieten, fotografiată la un festival folcloric în Caracal.  Ştie cineva cum se spune la “ha!” în bulgăreşte?

 Joi seara am băgat un cap în fumul gros din Clubul Ţăranului să văd cum arată-sună noua formulă a trupei Partizan, la primul concert după revenire. Când colo, ce să auzi, cântau tocmai piesa mea preferată. Zice aşa Artanu: “Cicalacalacala, cicalacalacala…din apartamentu meu lipseşte un bibelou, care l-am primit eu astă vară/Ieri când ai venit era, iar când ai plecat, lipsea,/ Nu l-ai luat tu oare din greşală?”. Pe scenă nu era nici unul din componenţii primei formule Partizan, de acum 4 ani, doar băieţi tineri, atenţi la muzică. Cei vechi făceau un circ încântător, se prosteau ca nişte copii şi ieşea un show teribil. Chiar dacă mi-a plăcut la nebunie proiectul Partizan, nu m-am bucurat când am auzit că Artan a plecat din Timpuri Noi, cred că era cea mai tare trupă live românească. Asta în mare parte datorita chimiei speciale ce se crea între doi tipi atât de diferiţi: aerianul Artanu, poate cel mai distrat om pe care-l cunosc, şi Dan Iliescu, un chitarist mare, pus mereu pe treabă. Citisem undeva că în aceeaşi seară Timpuri Noi va cânta în alt club, aşa că m-am cam mirat când l-am văzut pe Dan la o masă pe terasa Clubului Ţăranului. Dan mi-a zis că abia din septembrie încep cântările lor, poate şi un turneu prin ţară. Frumos gest din partea lui Dan, oamenii se cunosc de vreo 30 de ani, şi chiar dacă nu mai cântă împreună, prietenii rămân prieteni. Fotografiile-s făcute acum două toamne, când Timpuri Noi au cântat la evenimentul Ziua verde, în Piaţa Enescu.

Vă era dor de aşa ceva?

Când am ajuns în satul ăsta bulgăresc, pe la sfârşitul lui august, era cam slabă mişcarea. Vreo 20 de turişti, şi, din câte se arătau pe uliţe, cam tot atâţia localnici. Zona era spectaculoasă, cum te uitai în stânga şi-n dreapta, tot ţărmul era abrupt, colţuros, cu stânci înalte de-o sută de metri, m-am plimat cu orele şi numai de asta am dat. Mai greu cu bălăcitul, puteai intra în apă fie prin golfuleţul plin cu pietre, fie coborând vreo ditamai stânca, aşa că am găsit alt loc, mult mai blând, la câţiva kilometri depărtare pentru înotat.  Sirenuţele locuiau cu părinţii într-o rulotă pe marginea unui golfuleţ, pescuiau cu tata, căutau scoici, cu aerul unor naufragiaţi fericiţi.

După o jumătate de oră m-am strecurat în sală, ar fi trebuit să intru mai devreme, nu era o prelegere, ci o discuţie relaxată. Cei de pe scaune puneau întrebări şi Răzvan răspundea. Cineva a întrebat ce face dacă în timpul spectacolului apare ceva neprevăzut. Răzvan a spus că se merge mai departe, şi a dat exemplul unei reprezentaţii din “Portretul lui Dorian Gray”, când a căzut curentul, unul dintre actori a fugit în culise şi a apărut cu câteva lumânări, iar spectacolul a continuat la lumina lor. Cineva i-a spus după aceea că ideea e genială, te transpune în atmosferă, crezând că era o chichiţă regizorală. După discuţii, Răzvan a prezentat un fragment din “Sell Me”, ce se încheia cu un striptease, şi-a dat costumul jos, rămânând într-un costumaş de mariner, şi-a rotit pe deasupra capului pantalonii şi i-a aruncat înspre tipul ce se ocupa cu sonorizarea. Pantalonii au aterizat pe laptop, l-a închis şi muzica s-a oprit brusc. Nu s-a mai putut relua sub nici o formă, aşa că Răzvan a zis “o fac şi fără muzică”, mai rămăseseră vreo 4-5 minute de dansat şi şi-a dus numărul la capăt. Apoi a ţâşnit pe holurile de la Novotel în costumaşul de mariner, cu hainele în braţe. Am mai tras câteva cadre haioase la el în cameră, apoi am coborât repede la mezanin să văd dacă se uită careva la fotografiile atârnate. Toată lumea intrase la altă conferinţă, aşa că habar n-am dacă s-a întâmplat sau nu aşa ceva, dar oricum a fost o amiază amuzantă.

 Acum vreo două luni  Răzvan Mazilu mi-a propus să duc pentru o zi câteva din fotografiile expoziţiei “Urban Kiss” la Hotel Novotel, unde urma să ţină el un soi de conferinţă la ceva eveniment legat de management, bussiness, n-am înţeles prea bine. Pereţii alb, stâlpii, mai precis, de la mezanin se potrivesc cu fotografii alb negru, le-am agăţat cu nişte gută de sistemele de iluminat de deasupra şi s-au aşezat foarte bine. Am rămas pe hol în aşteptarea maestrului, dar fetele ce m-au ajutat la montat au spus că ar fi trebui să intru, pentru că dl Mazilu apare doar după ce e toată lumea în sală. S-au uitat cam lung la mine când le-am spus că nu intru în nici un chip acolo pentru că o să mă pufnească râsul după prima frază. Îl şi vedeam pe Răzvan la un pupitru ţinând o prelegere şi pe mine ţâşnind pe uşă cu mâna la gură, într-un hohot cristalin. Sau se spune hohote cristalin? A apărut şi maestrul, îmbrăcat la patru ace, cu mânuşi albe, în costumul din “Sell Me” şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost ” Sper că nu intri, că mă umflă râsu dacă te văd şi nu mai spun nimic”. A fost foarte reconfortant să aflu că  că mai există şi alţi oameni de 37 de ani decenţi, responsabili, care se iau foarte în serios şi-şi respectă vârsta. ( va urma )