În seara asta şi mâine seară are loc, la Odeon, premiera spectacolului “Depeche Dance”, cu Răzvan Mazilu cap de afiş. Nu-i spectacolul lui, ci al unui coregraf italian, care se declară fan Depeche Mode încă de la început, din anii 80. Toate piesele din spectacol sunt bineînţeles din discografia Depeche, însă nu vă aşteptaţi să auziţi vreo piesă de pe noul disc, care l-a dezamăgit profund pe regizor. În afară de Răzvan mai dansează “Caisă”, un dansator experimentat, poate îl ştiţi din “Urban Kiss”, şi în rest băieţi şi fete foarte tinere. I-am spus lui Răzvan că o să vin la premieră cu membrii fan clubului AC/DC, să-i ruinăm spectacolul, dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am fotografiat două repetiţii şi îi las în pace la premieră, toată lumea e încordată, emoţionată, eu mai lipsesc pe acolo.

 În piaţa mare, chiar lângă vechea catedrala cu turla înclinată, se ţinea în acea zi un carnaval al copchiilor. Mulţi erau grupaţi în faţa scenei, chiţăind şi ţipând la scamatoriile artiştilor, dar şi mai mulţi alergau liberi prin piaţă. Aproape planau, erau fericiţi, se alergau, îmbrăcaţi în tot feluri de costume. Cea mai tare fază era să ai un tub de spray cu spumă. De la stropelile nevinovate se ajunsese la bătălii strategice între copii ceva mai mari, uzi fleaşcă şi deloc interesaţi de ideea de carnaval, ci de lupte de străduţe.

 Sâmbătă dimineaţa a început asediul, nu se mai putea sta în centru, oraşul era suprapopulat de turişti, era o aglomeraţie care te buimăcea, te epuiza, nu mai înţelegeai nimic. Trebuia să plec de acolo. Numai ca să întreb cu ce vapor pot să fug am stat 10 minute la coadă. Sunt două variante: ori dispari pe o străduţă lăturalnică, incredibil de liniştită la doar 2 minute de locurile clasice, ori te duci pe insule. Am ales-o pe cea mai îndepărtată, după vreo 2 ore de plimbare pe străduţele neştiute ale Veneziei. Drumul a durat o oră cu vaporul, iar când am ajuns pe Burano am vrut să mă întorc imediat: era cu totul altă poveste, singura legătură cu Venezia era un canal mic, plin cu bărcile parcate ale localnicilor, care străbătea insula. În rest, totul era diferit, case mici, de un etaj, două, vopsite în culori vesele, atmosferă mediteraneană, pe orice străduţă intrai dădeai peste rufe întinse mândre la soare…O gaşcă de pisici mari socializau în părculeţul de lângă debarcader, fără să ştie ce e ăla un câine sau o maşină…Când de liniştită era insula, se auzea de undeva muzică, m-am luat după ea şi ghici peste ce amdat.

 Am ajuns cu o uşoară întârziere la Drag Queen, concursul travestiţilor, iar Piaţa San Marco era deja plină. Scena înainta în public ca un podium de modă, pe care defilau în lumini grozave şi în uralele spectatorilor, distinsele “doamne”, în ţinute fanteziste. Am încercat să fotografiez din public, din spatele scenei, era prea departe, am intrat în ţărculeţul pentru fotografii acreditaţi, dar pe direcţia scenei stătea neclintit un steward care-i ajuta să coboare rampa, pe tocurile lor înalte, aşa că nici de acolo n-a mers. Totuşi, înainte de a mă retrage în culise, mi-a ieşit fotografia cu personajul ăsta, care puţin mai târziu, în întunericul din spatele scenei m-a făcut să trag o mică sperietură: era cu un cap mai înalt ca mine, masiv, şi cu lentilele alea de contact arăta ca oama lupă.

Fotografiam pe sub arcadele din centru, cu gândul ca, odată cu înserarea, să mă retrag câteva ore la hotel, când am auzit sunetele. M-am îndreptat ca hipnotizat spre ele. Ce şanse erau să ascult, la ditamai boxele, Pink Floyd răsunând în Piaţa San Marco? Şi nu orice, chiar o piesă pe care o ador, instrumentala ce deschide “Division Bell”. Îmi imaginasem deja cum o fi fost la concertul dat aici,  la Veneţia, în 1989, pe o scenă amplasată pe ape, în faţa Palatului Dogilor. Chiar şi acum, doar la o simplă înregistrare, plutea ceva în aer, locul se potriveşte într-un mare fel. Am ridicat privirea şi am rămas aşa mai mult. De dimineaţă plouase, toată ziua fusese mohorâtă, dar acum, pe înserat, norii se spărseseră şi cerul devenea senin. Zilele următoare a fost soare puternic. Duminică dimineaţa, cu vreo oră înainte de a pleca din Veneţia am dat peste muzica unei alte formaţii care mă “urmăreşte” de ani buni.

Când am scris ieri că senzualitatea nu depinde de numărul cât mai mic al centimetrilor vestimentaţiei, mă refeream, cred, şi la fotografia asta, cu  doamna ce scăpase de frig, în intimitatea Cafenelei Florian.

Cred că de la bun început, de acum 800 sau 1000 de ani, carnavalul a avut o puternică nuanţă erotică. Într-o societate strictă, conservatoare, era cam singura posibilitate de a-ţi face de cap: îţi puneai costumul, masca şi dădeai iama. Mi-ar fi plăcut să prind în fotografii dimensiunea erotică a carnavalului, dar nu cred că mi-a ieşit. Nu vreau să se creadă că leg indisolubil erotismul de puţinătatea hainelor, dar când te plimbi ore în şir pe strazi la 2 grade peste zero ziua şi sub zero noaptea, nu ai o aură deosebit de senzuală. Fetele astea atrăgeau privirile către fustele ridicate în faţă ce lăsau să se vadă jupoanele albe. Era un grup numeros de  sârboaice care veneau anual, toate îmbrăcate la fel, iar de data asta se gândiseră la peruci albe, ţuguiate precum freza lui Margie Simpson şi jupoane. Unele dintre ele erau foarte frumoase, doar unele. Când soarele s-a ascuns după clădirile mai înalte, fetele au început să se învineţească, s-a spart gaşca, voiau la căldurică, îşi scoteau perucile cu gesturi febrile, cu mâinile ţepene, dacă George Clooney ar fi trecut pe acolo în smocking, papion şi boxeri, primul lucru pe care l-ar fi vrut de la el ar fi fost un reşou.

Cam aşa cântau de zor vreo zece adolescenţi un pic piliţi vineri după amiază în Piaţa San Marco. Ce-mi place la carnaval mai mult decât costumele de epocă şi măştile veneţiene, este bucuria şi exuberanţa ce se regăseşte pe străzile oraşului, adusă de oameni din întreaga lume. În week-end, hoarde de tineri trotilaţi cântă şi lălăie toată noaptea pe străzi. Spaniolii din fotografie începuseră petrecerea mult mai devreme, erau în faza inocentă  în care cântau cât îi ţineau bojocii şi luau lumea care trecea pe lângă ei la dans.

 Am dat la o parte pânza unui cort din spatele scenei şi am făcut semn pe muţeşte arâtând spre aparatul de la gât. Ca şi acum doi ani, “fetele” m-au primit imediat, m-au întrebat de unde sunt, dacă beau ceva şi m-au lăsat să fotografiez fără rezerve şi să mă simt în largul meu. Se pregăteau pentru marele concurs de pe scena din Piaţa San Marco, se ajutau între “ele”, cu gesturi excesiv feminine, din când în când îşi mai turnau dintr-o sticlă de rom cubanez, dar nici aşa nu înţeleg cum rezistau în frigul ăla în aşa costumaţii sumare. “Lady Gaga” m-a luat în primire, îşi dădea capul pe spate, îşi scutura buclele, îşi imagina tot felul de scenarii doar doar o să-i fac câteva sute de poze. Bine că a intrat în cort şi o fotografă din Australia şi i-a satisfăcut pofta de pozat lu Lady. În felul ăsta am reuşit să-i fac o foto pe gustul meu, când uitase de mine şi se fălea cu frumuseţea din oglindă. M-ar fi păcălit Lady Gaga, dacă nu ştiam că suntem la un concurs de travestiţi nu mi-ar fi trecut prin cap că Lady face pipilică la fel ca mine. Adică din picioare.