Septembrie 2017

Undeva pe drumul de întoarcere de la Cluj, fata asta s-a urcat în tren și s-a așezat în spatele meu. Slăbuță, cu bucle blonde și cu o cămașă largă pe ea. Pe drumul de zece ore spre Cluj nu trăsesem nici un cadru, acolo doar două cu prietenul Fane, însă acum am pus mâna pe aparat. Era ceva cu fata asta, părea firavă, dar transmitea o anumită energie, iar gesturile îi arătau siguranță de sine. S-a întins și a ațipit. Apoi a sunat pe cineva și i-a mulțumit, au vorbit puțin, reținut. Aveam sentimentul că sunt martorul unei transformări, a unuia dintre acele momente magice. Radia, părea că fiecare mișcare îi amintește de noaptea trecută, de șoapte, de bucuria întâlnirii, care o însoțea în continuare. M-am simțit onorat să mă aflu în preajma acelui sentiment. Doi dintre piticii mei se contrau serios, unul voia să fotografiez acel moment, altul spunea că-l pot ruina cu un simplu zgomot de declanșator. Am lăsat-o să plutească.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *