București, 2011

Eram deja atras, fascinat de atmosfera de la Teatrul Bulandra datorită spectacolelor lui Florian Pittiș. În 1991, când am văzut la sala Toma Cargiu ” Visul unei nopți de vară” în regia lui Liviu Ciulei, am fost dat pe spate, a semănat cu o revelație. Nu-i vorba că am râs cu lacrimi, a fost mult mai mult, l-am simțit ca pe un spectacol magic. Mi s-a mai întâmplat ceva asemănător spre sfârșitul anilor 90, la Teatrul Național, la ”Richard al II” lea, pus în scenă de Mihai Măniuțiu, tot o piesă cu Oana Pellea. Am mai văzut de atunci spectacole care să-mi placă, să le apreciez foarte tare, să mă prindă, dar parcă nici unul care să mă facă să simt că m-am ridicat de scaun, că plutesc. Am avut bucuria de regăsi magia teatrului nu din sală, din postura spectatorului, ci din spatele scenei, ca fotograf. Momentele în care, pășeam tiptil în timpul spectacolelor, atent să nu fac nici un zgomot, să nu intru în spațiul intim al actorilor, sau să fiu văzut din public. Momentele în care vedeam praful de scenă în lumina reflectoarelor, la fel de consistent ca emoțiile actorilor ce se pregăteau să pășească pe scenă, uneori repetând, bolborosind, alteori, nemișcați. Și transformarea lor în secunda în care apăreau în raza vizuală a publicului. Fotografia-i făcută la un spectacol care mi-a făcut foarte mult, ”Viața e vis”, realizat la Odeon de Dragoș Galgoțiu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *