Ei bine, am mintit cand am scris ca baloanele uriase de sapun au fost cea mai atragatoare faza de la Watumi Festival, la sfarsitul lui iulie, in Brasov. Mai era o straduta pe care fete frumoase iti vindeau produse handmade, iti impleteau parul in suvite sau te vopseau pe fatza. O usoara briza post- hippie se simtea in aer, la doi pasi de mecdonalds si de strada principala din oras.

În noaptea de după concertul Cohen am dormit vreo 2-3 ore, la 6 eram la gară, ca să mi se spună că primul tren se anulase, al doilea a întârziat vreo 40 de minute, în gară la Constanţa am evitat vreo zece taximetrişti “independenţi”, m-am urcat într-unul galben care nu era de firmă şi mi-a luat dublu, iar la 12 eram în Gravity Park. Se spune că e cel mai mare skatepark din Europa de Est. Chiar pe malul lacului, în parc, aproape de o biserică înaltă din lemn, stil maramuraşean. GP are tot soiul de piste, turn de căţărare, teren accidentat pentru sărituri cu mountain bike, iar pe 5 septembrie, la festivalul “The Invincible Team” a avut  vreo 300 de concurenţi şi tot cam pe atâţia spectatori. La ora la care am ajuns nu era chiar cea mai bună lumină de pozat, mai ales cu film de 400 în aparat, însă am fotografiat în continuu 7-8 ore, e grozav să fotografiezi ce-ţi place fără restricţii. Finalele au început târziu, iar cei mai buni de la role şi BMX au fost senzaţionali, făceam fotografii cu gura căscată. Pe la 8 a căzut soarele, şi când nu a mai fost lumină mi-am băgat aparatul în geantă şi am chemat un taxi. Mâncasem o ciocolată , două mere şi un sandwich şi habar n-aveam unde o să dorm, aşa că nu am mai stat să văd festivitatea de premiere şi concertele. Mi-a părut rău că nu am putut sta în acelaşi loc cu riderii, am înţeles că pe la 1 noaptea scoseseră canapelele din camere în stradă şi jucau “jocuri de societate”. Eu m-am plimat vreo 2 ore cu picioarele prin mare, la 9 seara am văzut chiar pe ţărm, în Mamaia, un local foarte plăcut, scria mare în italiană “Pizza pe vatră”, eu eram hămesit, m-am apropiat şi am zis ospătăriţei “Săru mâna, se poate mânca la dv o pizza? ” “Da, se poate”, mi-a răspuns un pic înţepată “dar nu mai avem!”

Javier Mas este acel domn mustăcios în faţa căruia Leonard Cohen îngenunchează de nenumărate ori în timpul actualului turneu, de mult mai multe ori decât a făcut-o de-a lungul anilor faţă de frumuseţile nemustăcioase cu care şi-a împărţit viaţa. Lungile introduceri în stil flamenco ale lui Mas la “My Gypsy Wife” şi “Who By Fire” dau un aer aparte acelor piese, mai dramatic şi totodată mediteranean, iar aportul chiataristului la celelalte cântece este unul din plusurile concertelor. Deşi omul este spaniol şi şi-a făcut un nume în world music, a învăţat să cânte la chitară ascultând discurile folk şi rock ale anilor 60, iar Dylan şi Cohen erau printre favoriţii săi. În urmă cu vreo trei ani a realizat aranjamentele muzicale pentru un concert omagial dedicat canadianului, în Spania, cu mai mulţi artişti, Cohen a ascultat înregistrările şi l-a invitat să facă parte din trupa cu care punea la punct noul turneu după 15 ani. Într-un interviu, Mas spune că formează cu toţii o echipă, au emoţii asemănătoare, iar Cohen este unul dintre ei. Un frate mai mare care  îţi dă sau nu un sfat, dar te ascultă cu atenţie dacă ai un of. Singura diferenţă este că merge mai devreme la culcare faţă de ceilalţi. Iar acest spirit de echipă se simte în tot ceea ce se transmite de pe scenă..

Pe la începutul anilor 90, în fiecare seară de duminică, alergam de nebun pe străzi pentru ca la 10 fără un minut, două, să dau năvală în casă şi să prind riffurile de la ” Bring It on Home”, ce făceau parte din genericul emisiunii “Pittiş Show”, de la Radio România Tineret. Aici l-am ascultat pentru prima oară pe Leonard Cohen, cu “Famous Blue Raincoat”, o piesă care şi azi îmi dă frisoane. Şi iată-mă acum vreo 2 săptămâni stând din nou în iarbă, chiar în faţa scenei, cu aparatul în braţe şi cu un rânjet idiot pe faţă, care nu m-a părăsit deloc în prima parte a concertului, timp de mai bine de o oră. Anul trecut m-a enervat mitocăneala din faţa scenei, acum nu mi-a mai păsat de nimic, nici de doamna care se băga peste cei din primul rând ca să-l “pozeze” ea pe Cohen, nici pe fata dodoloaţă de lângă mine, care dădea mesaje SMS şi lălăia refrenele puţin înainte sa le cânte Cohen, nici de fâţâiala spre bere în timp ce omul cânta, de nimic. De altfel, Andreea de la Events, organizatorul concertului, îmi spunea mai târziu ca în spatele scenei, în pauze, Cohen făcea acelaşi lucru. Stătea cu un pahar cu apă în mână şi zâmbea larg. Cred că muzica este cea mai puternică artă, are potenţialul de a trece la nişte nivele necunoscute, apropate de magie. Iar Cohen mi-a confirmat asta încă odată, prin concertul de pe 4 septembrie. A fost un concert atât de intim, încât a doua zi, aveam senzaţia că l-am cunoscut pe tip, iar la despărţire ne-am îmbrăţişat. Anul trecut, pe 21 septembrie, i-am cântat “Mulţi ani trăiască”, azi, când împlineşte 75 de ani, îi trimit un gând bun şi sper să-i iasă cum îşi doreşte concertul de la Barcelona. La cel de-al doilea concert de la Bucureşti am fost mult mai atent la gesturi, la amănunte. Le-am văzut pe surorile Web din backing vocals făcând o tumbă pe spate când bătrânul cânta “And the White Girls Dance” din “The Future”, l-am văzut pe Cohen făcând backing vocals, umil, cu pălăria în mâini la “Boogie Street”, în timp ce Sharon Robinson preluase controlul. Şi am zărit-o la sfârşitul piesei, când s-au stins luminile, ştergându-şi lacrimile cu mâna. Şi un gest care mi-a plăcut la nebunie a lui Cohen , care şi-a dus de vreo două ori mâna la gură ca şi când ar fi vrut să o sărute, apoi s-a şters cu ea cu poftă pe buze, ca un plugar în arşiţă. Spre sfârşit a stat o piesă întreagă pe scenă cu un buchet primit din pubilc. După soloul de tobe, când a aruncat un băţ în aer, bateristul l-a scăpat printre degete, toţi au izbucnit în râs, inclusiv Cohen, iar basistul i-a întins imediat florile, să “bată” cu ele. Ascultând cât de bine sună întreaga orchestră, am apreciat şi mai mult reuşita lui Cohen de a se intrega perfect în ea, după 15 ani de lipsă de pe scene. Pentru că nu este un band de genul ” eu zdrăngăn o piesă folk la chitară şi voi mai umpleţi cu ceva”, ci un adevărat întreg bine echilibrat. După concert, Liviu Zamora m-a întrebat pentru radio ce cred că-l menţine aşa în formă şi i-am spus că munca grea şi muzica.

Aşadar a început şcoala, ceea ce coincide cu un nou sezon de pocnit colega din faţă cu cartea sau cu caietul în cap. O ocupaţie cât se poate de onorabilă, chiar dacă uneori trebuie să suporţi consecinţele. La mine lucrurile stăteau aşa: Cristache, bunul meu coleg de bancă, le făcea tot felul de mizerii fetelor din faţă, creioane în coc, scotch în păr, cărţi în freză, etc, iar când una din ele se întorcea duduind de furie, figura angelică a lui Cristache le făcea să mă pălească pe mine sau să zbârnâie o mână în aer spunând tovarăşei ce a mai făcut Iulian. Nu am nici un regret pentru perioada liceului, dar la anii 5-8 mă gândesc mereu cu drag. Fotografiile-s făcute la începutul lui august la FTP, în Muzeul Astra din Sibiu.

Sâmbăta trecută am dat o fugă până la Constanţa pentru a doua ediţie a concursului de sporturi extreme urbane “The Invincibles”. Prima zi a însemnat şapte ore de fotografiat în soare, bestial, iar a doua zi nu s-a mai ţinut, pentru că a plouat, a fost vânt, frig şi urât. Nu credeam că voi scoate aparatul din geantă, însă pâna la urmă am făcut vreo 2-3 filme, pentru că am nimerit cumva, înainte de a pleca, la o mică petrecere de despărţire a riderilor, ce s-a ţinut într-un bar părăsit de pe plajă. S-au băut tot felul de lichioruri fine, s-a jucat fotbal şi câţiva posesori de BMX au încercat să vadă care-i faza cu nisipu.

Pe la 3 după amiază, când bătea soarele mai puternic, tot satul a plecat la masă, urmând să se întoarcă mai târziu în pavilionul de joc, pentru dans. Eu am rămas să-mi păzesc fotografiile atârnate pe stâlpii pavilionului. O femeie a intrat, s-a uitat foarte atent la toate fotografiile, a mai dat apoi o tură ( eu mă gândeam că chiar îi plac), apoi a întrebat puţin iritată ” dar nepoţica mea unde e?”. Peste vreo jumătate de oră a revenit zâmbitoare şi luminoasă, îşi găsise nepoţica într-o fotografie, printre alţi copii. Apoi un bărbat s-a uitat la fotografia cu ciobanul bătrân, pe care iniţial am ales-o afişul expoziţiei, şi a râs cu poftă vreo 10 minute, se oprea şi începea să râdă din nou. Mă bucură teribil reacţia asta la fotografiile mele, dar nu înţelegeam, mie nu mi se părea aşa amuzantă, aveam unele haioase chiar , la care nu schiţase un zâmbet. Prietenul omului, care a vrut să o cumpere să i-o dea cadou,  mi-a zis că poza asta ar trebui să stea în baie, lângă oglindă, ca să-ţi începi ziua cu un râs sănătos. Tot n-am înţeles, dar am luat-o ca pe un compliment, am mai fost surprins la alte expoziţii să văd că oamenii văd fiecare altceva într-o fotografie, şi-mi place aşa. Lângă pavilion era un tomberon cu lucruri aruncate de la târgul de haine de dis de dimineaţă şi o femeie gypsy a venit cu fetiţele ei să caute câte ceva folosibil. Au urcat în pavilion şi au râs cu chiuituri la una din fotografii, ce-l avea în prim plan pe singurl ţigan ce apărea în expoziţie. Nu ştiu dacă găsiseră ceva de îmbrăcăminte, dacă mâncaseră ceva pe ziua aia, dar au uitat de tot şi de toate, au început să alerge, şi să sară coarda prin pavilion de parcă era cea mai tare fază de pe Pământ, erau mai fericite decât toţi bogătanii din lume. Bănuiesc că este un mare dar cu care a fost înzestrată naţia asta. Iar mama lor se comporta de parcă avea exact vârsta lor, nu că se pune la mintea lor şi se joacă, ci pur şi simplu era chiar aşa era. “Onorat” ar suna prea pretenţios, dar am apreciat prezenţa lor, ca “invitate” la expoziţie. 

Câţi bărbaţi se pot lăuda cu prenume atât de şarmant precum Coco? Şi câţi muzicicanţi care au bătut la tobe în faţa a 4000 de oameni la Sala Palatului revin cu mare succes la Hard Rock Cafe pe post de chitarist? Cu câteva luni înainte de anunţarea concertului Coco Montoya de la Bucureşti, într-o discuţie cu AG Weinberger, acesta a pomenit ceva de chitaristul Montoya, eu am zis “pardon, baterist, l-am văzut pe scenă în Bluesbreakers, trupa lui John Mayall”, AG zice ” s-a apucat de chitară între timp”. Nu am fost prea convins. Şi iată-l pe Coco Montoya pe 2 septembrie 2009, la 14 ani de la acel concert de pomină, pe scena Hard Rock Cafe, pe post de lider al unei trupe cu excelenţi instrumentişti, solist vocal, şi chitarist grozav. Nu cred să mai fii văzut asemenea transformare. Mă rog, am auzit despre David Palmer, fostul clăpar Jethro Tull, pe care l-am văzut de două ori în concert cu proiectul său de rock simfonic, am făcut şi un lung şi nepublicat vreodată interviu cu el, că între timp a devenit femeie… Concertul lui Montoya a fost o foarte plăcută surpriză, multă lume şi cu chef de concert, foarte activă, ceea ce nu se întâmplă foarte des la HRCf, şi o trupă care a cântat cu mare poftă acel blues care înseamnă bucuria,. Mulţi cred că bluesul e o muzică lentă şi tărăgănată, eventual văicărită. Aiurea în tramvai! Ar fi trebuit să-l asculte pe Coco. În plus, omul a făcut ceva foarte nou pentru mine, un soi de stand up comedy prin sunete de chitară întărite cu grimase, un număr rarisim şi teribil de amuzant.  Nu am developat decât unul din cele două filme trase la concert, iată câteva fotografii de alaltăieri seară.

Leonard Cohen a dat lovitura anul trecut, în turneul mondial, cu excepţionalele aranjamente ce au adus o stare şi o haină nouă vechilor sale piese. Toată lumea se gândea unde o să mai poată asculta aşa ceva, iar dublul album “Live in London” , apărut în primăvara asta le-a dat răspunsul, chiar dacă mulţi aşteptau promisele piese noi. Eu abia la vreo 2-3 săptămâni după ce am adus discul acasă mi-am făcut curaj să-l ascult. Pentru că seara concertului său de anul trecut , 21 septembrie, Stadionul Arcul de Triumf, a fost una magică. Concertul a fost fabulos, iar eu am l-am putut fotografia în întregime. Albumul cu fotografii îl găsiţi la galeria ” Rock-n-roll”. Aşa că nu am ştiut cum o să reacţionez la audiţia albumului live, dacă nu o să-mi strice “vraja”, starea păstrată la concert. Dar a ieşit bine, atmosfera se păstrează, iar Cohen face aceleaşi remarci , dialoguri cu publicul, ca la Bucureşti, zici ca-i înregistrat aici, nu pe O2 Arena. Fotografiile dintre coperţile discului nu-mi spun însă nimic, e drept că unele-s făcute de fata cântăreţului, deci selecţia nu a durat prea mult. Un lucru nu au fotografii ce l-au pozat anul trecut  în turneul mondial: Cohen rânjind larg cu un tort în braţe. Figura s-ar putea repeta anul ăsta, când are programat un nou concert de ziua lui, la Barcelona, într-un palat. Mă gândeam în urmă cu câteva luni ce grozav ar fi să revină Cohen dar într-o sală intimă ( ce-i drept nu prea avem aşa ceva), cum a cântat în Italia, în săli de teatru, iar când am văzut locaţia iniţială, Piaţa Constituţie, cea mai odioasă posibilă, m-au apucat pandaliile. În cele din urmă, se ţine pe Stadionul Iolanda Balaş, la 100 de metri de locul unde a cântat anul trecut. Atunci, Massive Attack şi Cohen au fost după gustul meu, cele mai bune concerte în aer liber. O să repete omul figura?