Am dat o căutare după “iulian ignat” să văd ce mai e nou. Liternet.ro a postat la galeriile foto de teatru un album cu 23 de fotografii pe care le-am făcut anul trecut la “Epopeea lui Ghilgamesh”. http://agenda.liternet.ro/articol/11710/Iulian-Ignat/Galerie-foto-Epopeea-lui-Ghilgamesh.html La vremea respectivă, regizorul spectacolului, Dragoş Galgoţiu, mi-a scris câteva cuvinte frumoase, din care am înţeles că avem percepţii asemănătoare privind fotografia. Nu tocmai o felie de realitate pe care s-o trânteşti pe masă la cină. Fotografiile-s făcute în două reprize, prima oară am stat la tot spectacolul, iar a doua am rezistat doar până la pauză, e un spectacol lung şi sumbru. Cei de la revista americană online nu au vrut nici o fotografie de spectacol, concert,etc. BWPHOTOPRO este o revistă de fotografie alb-negru care în actualul număr a publicat un soi de interviu cu mine, plus câteva  fotografii. Nu ştiu cât de tare e revista asta, dar e plăcut să te bage cineva în seamă. http://www.bwphotopro.com/Site/Iulian_Ignat.html. Fotografia de deschidere e făcută în vara lui 2007, la Sfântu Gheorghe, în faţa casei gazdei, spre asfinţit. Peste un an, în perioada asta, a festivalului de film, vâjâiau ATV urile pe uliţe. Alte două fotografii din revistă sunt făcute la Viena, două la Constanţa, la concursul “Invincibles team”, una la Burano şi alta într-un cătun de pe lângă Dărmăneşti,  Acum, nu ştiu prea bine dacă sunt mai celebru în America sau la mine pe continent, pentru că o altă aventură de-a mea s-a încheiat răsunător în presă. http://www.click.ro/actualitate/din_tara/barbat-batut-zilnic-farasul-mopul-sotiei_0_975502586.html

A doua zi după AC/DC era programat concertul John Mc Laughlin la Sala Palatului, dar nu, mulţumesc. Data trecută când l-am văzut în concert am plecat bombănind în barbă, 4000 de oameni aplaudau frenetic, iar eu nu înţelegeam o boabă din ce se cânta pe scenă. Impresia era că omul cântă doar ca să vadă cât de repede poate să-şi mişte degetele şi cât  se poate apropia de absurd. Adică mult diferit faţă de Al Di Meola, un mare virtuoz, dar unul care face o muzică luminoasă, pe care o poţi simţi, are un parfum mediteranean, e caldă, umană. Uluitor cum 6 instrumentişti se pot înţelege atât de fluid pe scenă, cum pot comunica şi crea acolo, pe loc, o astfel de muzică. Cred că a fost cel mai bun concert de-al său, dintre cele văzute până acum de mine. I-am mai văzut de 4 ori pe scenă pe Stones şi pe Scorpions, dar Di Meola este singurul pe care l-am fotografiat de fiecare dată. Şi mâine aş merge să-i mai ascult pe oricare dintre ei. În septembrie 2008 a fost o fază haioasă la concerul italo-americanului: după prima piesă mi s-au terminat bateriile, am ieşit glonţ, am traversat, cumpărat din colţ unele noi şi am mai prins a treia piesă întreagă. Acum, i-am mulţumit în gând pentru că a fost prima oară când apare pe scenă cu altă cămaşă decât una albă, care nu dă prea bine la poză în reflectoare. Lumina a fost slabă, aşa că din ce am făcut în faţa scenei am ales doar una, în rest cele care-mi plac sunt trase din locul meu preferat de la Sala Palatului, unde m-am retras pentru restul concertului. Fotografii mai noi şi mai vechi cu Di Meola, aici: http://www.iulianignat.ro/portfolio_jazz.html 

Când s-au stins luminile şi au apărut animaţiile pe ecranul mare, cu Angus şi gagicile , am început să urlu tot felul de prostii, nu ştiu ce era în capu meu. Poate s-a tras de la faptul că pentru prima oară după 20 şi ceva de ani, eram aproape toată gaşca din şcoala generală la un concert împreună., ceea ce mi-a trezit o stare euforică.  Am crezut că o să răguşesc la “Dirty Deeds”, dar nu s-a întâmplat, iar spre sfârşit eram convins că dacă o să am vreodată copii, şi vor fi fete, se vor numi Malcoma şi Angusa. Am aşteptat şi am tot aşteptat, strângând în mâini vechiul Canon AL1, manual, ca oamenii de pe scenă să vină pe limba ce mergea în public. Cei patru stoneşi au cântat 15 minute în mijlocul publicului, peste câteva luni Steven Tyler şi cu Joe Perry aveau să vină de nenumărate ori acolo, ce rost are să faci o limbă de scenă, dacă artiştii nu se apropie de public? Spre sfârşitul concertului, Angus Young s-a îndurat de noi şi a venit la buza scenei pentru soloul dement de zece minute, cu scălâmbăieli, zvârcoleli cu picioarele în sus, toate nebuniile pentru care îl îndrăgim pe omuleţul electric. Am tras câteva cadre şi când au ţâşnit confetti s-a terminat filmul, am pus repede altul, am tras prin puzderia de mâini ridicate fără să am vreo idee ce o să iasă şi dacă o să iasă vreo fotografie bună cât de cât. Dacă ar fi fost să aleg orice moment al showului pe care să-l fotografiez din orice loc vreau, asta aş fi ales, drept pentru care sunt foarte recunoscător pentru ce a ieşit. Să te distrezi cu prietenii şi să faci şi fotografii, asta-i o combinaţie pe cât de tare, pe atât de rară. Mai multe fotografii cu Angus, chiar aici   http://www.iulianignat.ro/portfolio_rock.html

Mi-am revenit din pluteală şi mi-am dat seama că habar n-am de unde vine cavalcada de sunete, pentru că Billy F. Gibons ţinea chitara în sus, cu o singură mână. Playback la un concert ZZ TOP, imposibil, nici măcar cu clape nu au venit. Apoi am înţeles că am în faţă unul din rarii guitar heroes ce s-au perindat pe scenele noastre, de altfel printre puţinii rămaşi din era de glorie. În iunlie 2009 şi în iunie 2010, Santana, respectiv Joe Perry de la Aerosmith, au inserat în solourile lor tema din “Third Stone from the Sun”, iar undeva la mijloc, cronologic vorbind, în octombrie, ZZ TOP a cântat o piesă întreagă a lui Hendrix, “Foxy Lady”. ZZ TOP a arătat forţa, impactul unui trio, o singură chitară a fost de ajuns ca să electrizeze totul în jur, blues, boogie, rock-n-roll. Ador stilul boogie, iar ZZ TOP, porniţi pe urmele lui John Lee Hooker şi Canned Heat, cântă cel mai minunat boogie din lume. La o oră după concert, s-a întâmplat să ajung în culise şi să văd împăratul în pielea goală. Cui i-ar fi trecut prin cap că o să dea vreodată de Bill F. fără ochelari de soare? Ţin-te bine, Billy are ochi albaştri! Trezeci de ani, impresarul ZZ TOP, Billy Ham, le-a redus la maxim ieşirile în public, i-a ţinut bine acoperiţi de ochelari şi de bărbi. Gestul lui F. de a ieşi în faţa fanilor, de a acorda autografe şi a se fotografia, mi s-a părut unul onest şi sentimental. Stăteam la un metru de el şi chiar dacă nu am vorbit, nu am luat autograf, m-am simţit grozav, am înţeles că-i din acelaşi film cu cel de pe scenă, la fel de simpatic, de firesc, un adevărat bluesman electric. Şi, privindu-l stând singur acolo, pe coridorul de la Polivalentă, un un aer uşor obosit de bunic hâtru pornit în căutarea unei noi aventuri, după ce trage un pui de somn, am priceput brusc de ce îmi este atât de drag acest personaj. Pentru că are, atât în gestul, în priviri, şi bineînţeles în aspectul fizic, similitudini cu oameni ce au un loc aparte în memoria mea afectivă şi care au cântat în aceeaşi trupă, Semnal M. E vorba de Iuliu Merca şi, uitându-ne la bărbi, bineînţeles de dragul de Fane Nagy. Mai multe fotografii cu ZZ TOP, aici http://www.iulianignat.ro/portfolio_rock.html

La fel ca la concertele Stones, a existat şi aici un moment în care chitaristul a preluat controlul, şi nu e vorba doar de solouri. Pe “Stop Messin Around”, Joe Perry a grăit melodios cu vocea, în timp ce Steven Tyler s-a lungit în faţa tobelor pe spate şi a continuat să sufle sporadic din muzicuţă. La Stones, Jagger iese din scenă, iar Richards cântă două piese, dar e drept că pe discurile sale solo, Keith e solistul principal, în vreme ce pe “Have Guitar, Will Travel”, primul solo a lui Joe după 26 de ani, are un vocalist. Perry a făcut nişte scamatorii cu o cutie de rezonanţă, în stilul lui Jean Michel Jarre, şi a ieşit mult în faţă, pe buza scenei, alături de Tyler. Se spune că este numărul unu pe lista artiştilor ce şi-ar fi dorit să fie Keith Richards, influenţele Jimmy Page se simt şi ele ( nu e un sectret că Perry repetă câteva cântecele Led Zep înainte de a intra în scenă), nu-i deci cel mai original chitarist, dar face lucrurile în stilul său american şi e un tip tare charismatic. M-am bucurat teribil că l-am putut fotografia. Astea două sunt preferatele mele, iar restul de 70 de fotografii de la concertul Aerosmith sunt de văzut aici.  http://www.iulianignat.ro/portfolio_rock.html

Acum vreo 3 ani, la lansarea unui disc Sensor, m-am plasat în spatele cameramanului ce filma un interviu TV cu ei şi am început să mă scălâmbăi, să-i fac să râdă. Un băieţel se uita fascinat la mine şi când m-am aşezat, s-a apropaiat de mine. I-am zis ” uite cum faci”, am luat două saleuri şi mi le-am înfipt în gură, ca doi colţi de vampir. Toată admiraţia i-a dispărut brusc din priviri, s-a uitat superior la mine şi a plecat, dar nu înainte de a-mi zice sec: “Spiderman n-ar face niciodată aşa ceva!”

George Simion este numele studentului de 22 de ani care i-a strigat în faţă adevărul celui ce are o mare vină pentru valul de violenţe ce a cuprins Bucureştiul acum 20 de ani, şi care acum lansează cărţi în loc să-şi ceară măcar scuze, dacă nu dă explicaţii. Mulţumesc pentru curaj, George. Tot în acele zile, 11-13 iunie 2010 a avut loc pe stradă un altfel de protest, aparent involuntar, fără nici o legătură cu ceea ce a fost cu 20 de ani în urmă. Dar faptul că la doi paşi de locul în care erau vânaţi cu bastoanele, tinerii de vârsta celor de atunci, pot cuceri şi transforma o stradă în felul acela, poate fi un semn. Street Delivery 2010 a însemnat un spaţiu deschis cu oameni frumoşi, idei ce zburătăceau prin aer, arte, jocuri, comunicare, exprimare liberă şi încercări de a schimba în bine lucrurile din jur. Un album cu fotografiile făcute în cele trei după amieze şi seri de la Street Delivery: http://www.iulianignat.ro/portfolio_mixed_up.html

Ador cântecul ăsta, scris şi înregistrat de Big Joe Williams în 1935. L-am ascultat prima oară pe  ”74 Jailbreak”, AC/DC, m-a înnebunit sunetul ăla electric, sălbatec, şi a fost multă vreme piesă de rezistenţă la petrecerile mele. Cea mai nouă versiune vine de la Aerosmith, la fel de energică, pe “Honkin` on Bobo”, la 29 de ani după AC/DC, ambele trupe editând cântecul pe single, aşa cum făcuse şi Van Morrison în 1964. M-am bucurat teribil să o ascult vineri în concert şi am apreciat atitudinea celor de la Aerosmith, care ştiau că, venind pentru prima oară în România, publicul ar fi preferat să asculte “Janie` s Got a Gun”, “Amazin`”, “Dude”, dar au cântat-o pentru că aveau chef.

În spatele meu, un cor cristalin de fete de 17 ani a cântat vers cu vers la hituri, dar aici a amuţit. Prietenul Boro, mare fan şi el al piesei, îmi spunea că la “Baby….” toată lumea era nedumerită pe o rază de 50m în jurul lui. Poate de asta mi-a plăcut mai mult concertul Aerosmith decât cel AC/DC. Australienii au propus un show grandios, impecabil, rodat în 2 ani de turnee, totul era perfect, ca o maşinărie germană, ca o producţie hollywood-iană. Acum trage tunu, acum arătăm chiloţii, în secunda asta trag de clopot, apare femeia gonflabilă, etc. Dacă nu era nebunia lui Angus, ar fi însemnat  mai mult o producţie, un succes tehnologic, decât un concert rock. AC/DC nu şi-ar fi permis să cânte “Baby please dont go”.

Mi-a plăcut că pe alocuri, concertul Aerosmith a fost haotic, au fost greşeli, a fost uman, cald, simplu, direct. Rock-n-roll. Au venit de foarte multe ori la buza scenei. Putea foarte bine să fie prezentat pe DVD ca un concert din 1970, dacă nu şi-ar fi ridicat  talentaţii telefoanele în aer ca să  “filmeze” concertul. Luminile au fost fabuloase, dar în afara ecranelor, nu au existat elemente, efecte vizuale, a existat în schimb comunicare, o atmosferă grozavă, iar imprevizibilul plutea în aer. Părea că dacă Joe “Fuckin`” Perry, cum l-a prezentat Tyler în numeroase rânduri, se oftică şi-i păleşte o chitară în cap, “pe cine faci tu, mă, fuckin`?”, asta chiar se întâmplă, nu face parte din regie. Stai pe aproape pentru noi fotografii din concertul Aerosmith.

Nu am înţeles decizia tour managerului de a înghesui fotografii pe un spaţiu scurt, fără acces de aproape la pasarela pe care se plimba Steven Tyler.

Mulţi dintre noi ne ştim de la multe alte concerte, aşa că, în ciuda agitaţiei de a prinde ce-i mai bun, ne-am făcut treaba fără să ne încurcăm unii de alţii. Cum pe pasarelă nu bătea o lumină grozavă, m-am concentrat pe Joe Perry, una dintre cele mai fotogenice figuri din rock-n-roll, după părerea mea.

Astă iarnă mă tot uitam pe siteul lui Ross Halfin, care a fotografiat turneul american de lansare a noului album solo Perry… După primele trei piese am intrat în mulţime, încercăm să-mi croiesc drum spre centru, dar n-a fost chip, nu credeam să fie aşa înghesuială la Golden Ring, cu 330 lei biletul. Plus că era o fâţâială continua, din când în când mai apărea un tip- tipă cu patru beri deasupra capului, încercând să răzbată prin mulţimea compactă. Uneori abia reuşeam să scot aparatul din geantă, dar am tras tot concertul de acolo, apoi, când s-au stins luminile, l-am zărit pe Tiberiu care mi-a făcut un semn de genul “Walk This Way” şi m-a dus într-un loc cum nici nu-mi imaginam că pot prinde. Era locul perfect pentru fotografiat, ceea ce-am şi făcut, încercând să nu dau prea tare din cap pe “Dream On”, “Walk This Way” şi “Toys in the Attic”.

Găseşti aici fotografiile grozave ale lui Tiberiu, http://www.bestmusic.ro/stiri/Poze-concert-Aerosmith-la-Bucuresti+85811.html, iar pe siteul meu fotografii noi de la concertul Aerosmith, cât de curând.

Aseară am ajuns pentru a doua oară pe Zone Arena, după concertul Dylan din 2 iunie. Acum, serios, ce şanse erau ca ambele concerte să înceapă cu aceeaşi piesă? Înainte de Aerosmith am căscat gura la arsenalul de lumini de pe scenă, promiteau un show grozav. Prietenul Costin a văzut deasupra, ceva strâns într-un suport,  prea  îngust ca să fie plin cu baloane sau conffetti. M-am gândit că ar putea fi ceva jartele, bikini şi sutiene adunate din turneu, care odată eliberate, ar ţopăi prin aer cu ajutorul ventilatoarelor de jos. N-a fost aşa, un steag urieşesc cu insemnele trupei s-a revărsat permiţându-le artiştilor să apară pe scenă nevăzuţi de public, în timp ce din difuzoare răsuna vocea lui Dylan, “Everybody must get stoned”…”Cortina” a căzut şi băieţii din Boston au început un show colosal cu “Elevator”, “Back in the Saddle”…De mâine continuă pe site fotografiile din concertul Aerosmith. Săru mânuşiţilii Andreea Andreescu.