Septembrie 2017

Undeva pe drumul de întoarcere de la Cluj, fata asta s-a urcat în tren și s-a așezat în spatele meu. Slăbuță, cu bucle blonde și cu o cămașă largă pe ea. Pe drumul de zece ore spre Cluj nu trăsesem nici un cadru, acolo doar două cu prietenul Fane, însă acum am pus mâna pe aparat. Era ceva cu fata asta, părea firavă, dar transmitea o anumită energie, iar gesturile îi arătau siguranță de sine. S-a întins și a ațipit. Apoi a sunat pe cineva și i-a mulțumit, au vorbit puțin, reținut. Aveam sentimentul că sunt martorul unei transformări, a unuia dintre acele momente magice. Radia, părea că fiecare mișcare îi amintește de noaptea trecută, de șoapte, de bucuria întâlnirii, care o însoțea în continuare. M-am simțit onorat să mă aflu în preajma acelui sentiment. Doi dintre piticii mei se contrau serios, unul voia să fotografiez acel moment, altul spunea că-l pot ruina cu un simplu zgomot de declanșator. Am lăsat-o să plutească.

București, iulie 2007

Zece ani de la marea bucurie de a-i vedea pe Stones acasă, alături de prieteni.
Telefonul a sunat după ce trecusem de jumătate de drum spre stadion. Iulian? Ești în oraș? Uite, staff-ul trupei a insistat să primești acreditare foto. Poți veni la stadion? La Viena primisem acreditare, la București, după trei luni de insistențe, mi se spusese că nu se poate. Iar acum se putea, cu condiția să arăt după concert fotografiile pentru o selecție. Ceea ce nu se întâmplase la Viena și nici la București nu s-a mai pus problema după concert. Nu dețineam și nu fotografiasem cu o cameră digitală. Ca în multe cazuri, prietenul Costin Nae m-a ajutat, m-a așțeptat la stadion cu camera cea mai profesionistă a momentului. Nu știam nici de unde se deschide. Mi-a făcut un scurt instructaj și am intrat. În spațiul destinat fotografilor, în buza scenei, Petrică Pavel, Dumnezeu să-l ierte, mi-a mai arătat câte ceva și mi-a spus că o să mă descurc, ceea ce mi-a prins bine. Fierbeam. Se lăsase seara, stadionul era plin și fremăta. Încă se resimțea canicula. Visasem la momentul ăla, cum ar fi să fotografiez din nou Stones, știind ceea ce știam de la Viena și cu aparatele mele noi, acum eram acolo, dar aparatele erau acasă. O să-mi iasă măcar un cadru clar? De undeva din public, Laura mă văzuse că eram foarte nervos, practic umblam de colo colo și înjuram, așa că mi-a trimis un mesaj că va fi bine. Am pus mâna pe scenă și am simțit un soi de familiaritate, era acea scenă din lemn negru de anul trecut, care, între timp, călătorise pe tot continentul. Se simțea uzura, pe alocuri lemnul era decolorat, lovit, mai ieșea câte o așchie. Și m-am gândit: i-am văzut la Praga, la Atena și la Viena. Dacă a trecut fiorul, dacă n-or să-mi mai spună mare lucru? Muzica s-a oprit, luminile s-au stins și am fost anunțați să stăm cu spatele la scenă, urmau exploziile pirotehnice de început de show. Când mi-au răsunat în urechi tobele și chitarele de la Start Me Up mi s-a făcut instant pielea de găină și am intrat în transa care a ținut aproape toată noaptea.

București, martie 2017

Mai făcusem fotografii în iarna lui 2006, pe ger, în câteva dintre ele are lacrimi de la frig. Atunci am vorbit, mi-a povestit despre casa ei de filme, proiecte și despre altele. Acum, când aveam din nou de făcut fotografii pentru copertă cu Manuela Hărăbor, nu s-a legat deloc conversația. Am fotografiat și atât. La un moment, am scos din sac Rolleicord-ul, pentru câteva fotografii pe film și toată atmosfera s-a schimbat. I-am văzut o sclipire în ochi. Mi-a povestit că e aparatul copilăriei, tatăl a fost sculptor, avea un 6×6 cu care a fotografiat tot timpul, până când a hotărât să-l vândă, la pensionare. Și am vorbit despre amintiri și despre emoții și despre fotografii.

Galați, mai 2016

Am fost invitat, și primit cu căldură, de domnul Dan Brînzea, la una din petrecerile sale cu lăutari adevărați. Oamenii au început să cânte după amiaza, pe la 3-4, iar eu am rezistat până la 12 noaptea, când credeam că se va încheia în curând. A doua zi, când am făcut acest interviu cu unul dintre cei mai de seamă cunoscători, colecționari și susținători ai muzicii lăutărești, am aflat că a ținut până spre dimineață.
http://www.formula-as.ro/2016/1215/planete-culturale-30/dan-brinzea-ii-vad-pe-lautarii-nostri-ca-pe-cantaretii-negri-de-jazz-20681