București, 2009

În 2009, când am ascultat și am fotografiat pentru prima oară live Jan Garbarek Group, la Sala Palatului, am fost atât de impresionat de percuționistul grupului, încât mi-am zis că ar fi fost mai nimerit să se numească Trilok Gurtu Group, cu Garbarek invitat special. Când i-am ascultat a doua oară, pe 7 iulie la Bucharest Jazz Festival, mi-am dat seama că Gurtu nu l-ar lua în trupa sa pe saxofonist. Garbareck are nevoie de indian și nu invers. Pe Garbarek îl ascult liniștit acasă, pe disc, însă în concert, sunetele sale prelungi, eterice, zburătăcind în lumi stratosferice ar fi mai degrabă plictisitoare fără aromele pământești, ritmurile sacadate ale lui Gurtu, fără invențiile sale geniale. Eu știam că în jazz, artiștii caută mereu noi formule, proiecte muzicale și am fost mirat să văd că scenografia, ”cortul” și reflectoarele ce delimitează spațiul muzicienilor, e același ca în urmă cu 9 ani și că muzica curge parcă la fel. Muzical, nu mi s-a părut munca unui grup sudat, cum sunase cu o seară înainte Lars Danielson Quartet, ci suma a patru instrumentiști ce au evadat deseori în lungi solouri. Între care unul fabulos al basistului Yuri Daniel.

Cluj – Napoca, iunie 2018

În prima săptămână a anului am băgat un film format mediu în Rolleicord și am tras un cadru. Celelalte 11 le-am mai tras în următoarea lună a anului care începe cu litera I, în grădina botanică din Cluj Napoca. Ăsta este primul cadru dintre ele. M-am simțit bine din nou cu aparatul în mâini și peste câteva zile am vrut să trag din nou, dar filmul s-a dus de-a dura. Se pare că, chiar dacă dai o grămadă de bani unui tip celebru odată pentru meticulozitatea și seriozitatea sa, asta nu înseamnă că îți va și repara aparatul.

București, martie 2012

Intrasem într-un ritm, trăgeam zece filme, le duceam la developat și așteptam ca pe ace să văd ce a ieșit. Pe drum, spre centrul de developat, mă uitam de fiecare dată lung  la figurile fotogenice de la intersecția a două bulevarde și încercam să-mi fac curaj să scot aparatul și să trag. Dar situația era deja încordată și aparatul meu ar fi creat mult stres. Oamenii aveau câte o mică tarabă cu legume, ghemuri de ață, și stăteau pe vârfuri, cu ochii în toate direcțiile, iar când striga cineva ”comunitarii”, ”poliția”, în câteva secunde strângeau și se fofilau. Eu mai lipseam. Într-o zi, am văzut bătrâna asta, ce vindea ceva lângă un chioșc, am mers la ea și am întrebat-o dacă îmi dă voie să-i fac o fotografie. M-a întrebat blând de ce. I-am spus că e foarte frumoasă și nu am mințit deloc. A acceptat, un pic stânjenită. Dar eu nu voiam un portret, așa că m-am îndepărtat câțiva metri, vreo zece, și m-am așezat pe vine într-un colț, cu aparatul la ochi, așteptând. După vreo două minute, florăreasa a ieșit din chioșc și a început să vocifereze, că de ce fac poze, că profit de bătrânică, că n-ar fi trebuit să mă lase, că o pun pe internet și scot o grămadă de bani și ei nu-i dau nimic. Am tăcut și am așteptat, când, deodată, o altă gypsy lady a sărit cu gura, dar în apărarea mea, că fac ce vreau eu, sunt pe stradă, că i-am cerut voie, că ce,e ilegal să faci poze, ce se bagă aia. Eu eram la mijloc, cu aparatul la ochi și așteptam, dar știam că mai pot aștepta doar câteva secunde, pentru că situația devenise extrem de tensionată și de stânjenitoare pentru bătrânică. Imediat, am văzut omul acesta venind spre cadrul meu, am declanșat, am înclinat recunoscător capul spre avocata mea și am plecat. Ar fi fost frumos din partea mea să mă întorc odată cu fotografia pentru bătrânică.