București, noiembrie 2019 IV

 Despre întâlniri este vorba. De pildă, întâlniri cu oameni spre care privești în sus, chiar dacă nu măsoară mai mult de un metru șaizeci. Sau întâlniri cu oameni ce par a fi din cu totul altă epocă, poate de pe altă planetă, fără puncte comune cu tine, dar pe care, încetul cu încetul, îi simți foarte aproape, simți că te leagă ceva puternic, interior, că sunteți din aceeași gașcă, frați sau surori necunoscute până atunci. Nu știu de ce, dar îmi doream mai demult să o cunosc pe Miriam Răducanu. Mircea Albuțiu mi-a oferit prilejul. Dincolo de ce a însemnat pentru mine întâlnirea asta, au rămas pe hârtie un articol și pe film câteva fotografii. Acei oameni, importanți pentru mine, care mi-au spus că a ieșit bine articolul ar trebui să știe că asta s-a întâmplat pentru că am încercat cât am putut să mă ridic la ștacheta stabilită de subiect. Și să este primul meu articol scris în trei, împreună cu Miriam și cu soțul său, Cornel Răducanu.

https://www.formula-as.ro/2020/01/20/miriam-raducanu-dansul-ca-o-rugaciune/

Țara Lăpușului, iulie 2017 VII

 Prima seară la Rogoz mi-am petrecut-o în curtea bisericii înalte din lemn, unde au cântat Nicolae Pițiș și Maria Casandra Hăuși. Se înserase deja când am trecut în curtea de lângă, în care se afla vechea biserică a satului, monunent istoric, și când scriu veche, vorbesc de anul 1663. Pereții exteriori găzduiau o expoziție cu fotografii curate, colorate, ce arătau frumusețile locului. Inclusiv copii, bătrăni. Am rămas pironit în fața unui prim plan cu o tânără de o frumusețe uluitoare, un chip cu ochi albaștri puși în valoare de broboada ce-i încadra fața. Mi-a rămas în minte ceva timp și după ce am plecat de la biserică și m-am plimbat uitându-mă la norii grei, din ce în ce mai apropiați, ce se luminau de fulgere. Peste două zile, eram invitați într-un sat apropiat, la vernisajul expoziției unei tabere de arte plastice. Amfitrionul începuse să vorbească lucruri prea inteligente și sublime pentru mine, așa că am mers în fundul curții, unde fierbeau două mari ceaune. Razele soarelui se filtrau printre fum și ramurile copacilor. Erau vreo trei oameni la ceaune, doi copii și o fată. Am salutat, am primit un pahat cu apă și m-am holbat ca prostul la fată. Avea părul prins în coadă de cal, jeanși și tricou negru. Câteodată, fotografia pune sau scoate din valoare un chip, o lumină, un unghi, o lentilă potrivită produc un portret ce te fascineaă, dar când te întâlnești cu acea persoană te întrebi cum naiba poate fi atât de diferită. Ioana în persoană păstra aceeași frumusețe pură, izbitoare, precum fotografia cu Ioana din costum tradițional. Chiar și atunci când vorbea, se mișca, nimic nu era contrafăcut, ci o continuare firescă a frumuseții naturale. Părinții ei erau acolo, se ocupau de masa de după vernisaj. I-am povestit Ioanei cum văzusem fotografia de pe peretele bisericii și cât de mult mi-ar plăcea să încercăm să facem fotografii împreună. S-a bucurat, n-am zărit nici o urmă de vanitate, de îngâmfare de divă, pur și simplu s-a bucuratt. Dar cum să facem, ea trebuie să învârtă la ceaun, să-și ajute părinții? Poate doar cinci minute. Ca orice om care-și dorește să-și ia o poșetuță sau un făcăleț în cap, i-am propus să mergem în șură, acolo unde erau câteva lucrări expuse, soarele nu bătea, și nu se holba nimeni la noi. Și am mers în șură, am râs, am tras șapte cadre și, după cinci minute, am condus-o înapoi la părinți. M-a întrebat ce părere am, să dea la facultate la Baia Mare, la Cluj, sau la București? Cluj sau Baia Mare sună bine, dar eu zic că la București, mai bine nu.