Mulțumesc, Maurizio!

iULIAN- Prietenul Maurizio Marchesini s-a ocupat de expoziția de la Sibiu, a luat fotografiile de la Turnu Sfatului, le-a împachetat bine și le-a trimis la București. Acum, ele se pregătesc pentru un nou drum, spre sud est. Mulțumesc, Maurizio, mulțumesc Bristena pentru afiș.

Sibiu, iunie 2016 V

Sibiu-2016066 Vin din mileniul trecut și încă mai cred că rostul unei fotografii este să apară printată, într-o carte, revista, CD, expoziție, etc. Așa merg să văd expoziții și-mi doresc să fie frumoase. Cât timp am stat la Sibiu, am vrut să ajung la expozițiile din oraș, programate sub sigla FITS. Să vezi dezamăgire. La Primărie, în sala în care intră mulți turiști și e loc traditional pentru expoziții de fotografie, se aflau niște fotografii puse pe panouri. Nu mi-au plăcut fotografiile, nu le-am înțeles, însă am apreciat efortul de a le fi înrămat. Ceea ce m-a scos din sărite a fost faptul că nicăieri în acea sală mare, sau undeva, la intrare, nu se afla nici un afiș, nici o explicație legată de expoziție, ce naiba e cu fotografiile alea acolo, cine le-a făcut…Aflai asta dacă citeai programul festivalului, scris mărunt, cu zeci de evenimente zilnice. Mi s-a întâmplat și mie, atunci când m-am aliat cu un festival, să am promovare zero, să primesc spatiul și atât. Am observant și la alte festivaluri că expozițiile de fotografie sunt doar niște puncte de bifat, nu trezesc nici un interes al organizatorilor de a ieși bine, totul e să mai apară niște evenimente în plus pe listă. La superba aia de Sală Thalia, era pe listă o expoziție comună, a doi fotografi, legată se spectacolelele FITS din anii precedent. Sala în care erau panourile cu fotografii era în beznă în miezul zilei, n-am găsit nici un buton de aprins lumina, m-am chiombit un pic la fotografii și am plecat… La teatrul Gong se afla o expoziție cu un subiect drag mie, așa că am mers foarte curios. Mai întâi, m-au dezamăgit fotografiile, erau oarecare. Apoi modul în care erau prezentate, niște printuri mari, fără rame, fără măcar un support solid pe spate, doar atârnate în niște agrafe pe niște pereți ce se mirau și ei că pot găzdui o expoziție. Tu, ca mare festival, ar trebui să-ți respecți artiștii invitați, să le oferi o scenă în care să se producă decent. Tu, ca fotograf, poate ar trebui să-ți respecți munca, să nu o prezinți oricum. Pentru că toată treba cu fotografia a căzut în derizoriu, sunt milarde de poze ce se varsă zilnic , e inflație, e prea mult, nu mai interesează pe nimeni, oamenii nu mai fac diferența între fotografie și imagini, poze azvârlite. O expoziție te scoate din lumea virtuală și încearcă să-ți arate, în lumea reală, că fotografia e altceva decât tone de imagini, că e cu multe trepte deasupra. Dacă azvârli și în lumea reală, pe pereți, fotografiile, tot așa, alandala, lumea va fi și mai bulversată, va spune că nu-I nici o diferență, poze poate face oricine, ce mare chestie. Mediocritatea oricum câștigă, dar să câștige fără luptă, e cam nasol.

Sibiu, iunie 2016 III

Sibiu-2016067A fost destul de amuzant încât să mă scoată din toropeala ce începuse să mă cuprindă după o lungă plimbare matinală. Spre sfârșitul ei, când începea deja să dea căldura, am găsit potecuța asta spre piață și am stat vreo 10-15 minute să trag câteva cadre. Un bătrân a venit să-și ia bicicleta și m-a întrebat dacă fac poze pentru că nu ar fi voie să-ți lași bicicletele acolo. Am intrat în vorbă, omul își pusese un lănțic firav la bicicletă, asta după ce-I furaseră două înainte. În momentul ăla, apare brusc din magazinul de lângă, ca scos dintr-o cutie cu arc, un bărbat tânăr, iute, vioi. Îmi zice că fac fotografii la umbrele bicicletelor, nu-I așa, el știe pentru că are și el pasiunea cu fotografiile. Nu trece o zi să nu facă fotografii, multe. L-am lăsat pe bătrân și am continuat să vorbesc cu tipul ăsta. I-am spus că am o expoziție în centru, m-aș bucura să treacă pe acolo să o vadă. I-am dat un flyer. S-a uitat lung la el. M-a întrebat dacă sunt fotografiile mele acolo. I-am spus că da și atunci el a zis Da, da oricum eu fac mult mai multe fotografii! Și a dispărut înăuntru la fel de iute cum apăruse.

“No Direction Home”, la sfârșit de Sibiu.

Expoziția și-a încheiat aventura la Sibiu și pentru mine este momentul să aduc mulțumiri unor oameni. Mai întâi celor ce au avut răbdare cu mine, încredere și mi-au permis să stau în prejma lor și să-i fotografiez, fără să știe exact pentru ce fac asta. Mulțumesc celor de la Armata Salvării, ce mi-au pus la dispoziție toate materialele necesare pentru producția expoziției. Multumesc Alexandru Voicu pentru munca obsedantă din camera obscură, muncă ce a făcut ca printurile să arate grozav, altfel decât dacă aș fi urmat calea digitală. Mulțumesc Bristena pentru afiș. Mulțumesc unor prieteni mai vechi și mai noi, care m-au sfătuit, încurajat, criticat, făcut zdrențe, atunci când le-am arărat fotografiile, într-o tentative de a mă lămuri pentru selecție: Tudor, Mandela, Marius Rădoi, Cristian Bassa. Mulțumesc doamnei Anca Vereș de la Municipalitatea Sibiu pentru sala dn Turnul Sfatului. Mulțumesc prietenilor mei din Sibiu, Louis Guermond și Maurizio Marchesini pentru sprijinul lor total și mulțumesc vizitatorilor ce și-au găsit timp să privească cu atenție fotografiile.

“No Direction Home” – Impresii din expoziție IV

Domnul Dumitru, de la casa de bilete a Turnului, m-a anunțat că a urcat un domn, probabil norvegian ceva, care voia neapărat să mă cunoască, după ce văzuse expoziția. Când a coborât, ne-am cunoscut. Un american tânăr, înalt, entuziast, foarte dornic să afle unde-i vioara ce apare în fundalul fotografiei cu nea Fănică. De obicei mă calcă pe nervi întrebările astea, dorința febrilă a privitorului de a ști neapărat cine este în fotografie și unde-i ea făcută. Odată recunoscut personajul/locul, interesul lor pentru fotografia în sine dispare. Însă americanul mi-a vorbit despre fotografii, s-a mai uitat odată la toată expoziția și era clar că-i foarte încântat. În plus, a fost singurul care m-a întrebat dacă titlul expoziției are legătură cu B.D. și dacă sunt fan. Omul, muzician, cânta la violoncel. I-am scris pe o hârtie unde găsește vioara, dacă ajunge în București. Urma să ajungă, pentru că interpreta pe scenă în piesa regizată de Tim Robbins, “Visul unei nopți de vară”, ce s-a jucat la Sibiu, apoi la București. În altă zi, un domn rotofei, cu ochelari, pălărie de cowboy, timid, m-a întrebat cu o voce șoptită, în engleză, dacă știu cine-i fotograful. Am discutat un pic, mi-a spus că am ales un subiect foarte dificil. M-a întrebat de unde sunt, l-am întrebat de unde e. Din Marea Britanie, lucrează în București. Good By! Mai târziu am găsit pe Tweeter ceva postat de el despre expoziție, din care am aflat și ce job are la București, anume ambasador.

“No Direction Home”, impresii din expoziție III

Sunt fascinat de felul atât de diferit în care oamenii simt și înțeleg o fotografie, iar expoziția este un bun prilej de a experimenta asta. De multe ori, privitorii o iau spre o cu totul altă direc’ie, au altă percepție față de ceea ce am fotografiat eu inițial și îmi place să ascult povestea lor. Ba chiar văd lucruri care fac legătura cu alte lucruri și din asta reiese că eu sunt mult mai deștept decât e cazul și că fotografia e foarte gândită. Cel mai mult m-a impresionat la Sibiu reacția Roxanei. Dintre prietenii mei din Sibiu, unii au venit la expoziție, alții nu. A venit la vernisaj Roxana. Pe care nici măcar nu o invitasem. N-o invitasem pentru că aflasem că, cu vreo săptămână în urmă, născuse, și m-am gândit că, în afară de a-și strânge actele pentru înființarea unui SRL, singura treabă care ar interesa-o mai puțin ar fi expoziția mea. Însă Roxana și-a lăsat bebelușul acasă și a stat o oră și jumătate la expoziție, ceea ce pentru mine a fost o mare onoare. Însă cireașa a venit odată cu reacția Roxanei la fotografia cu nea Fănică. În altă zi, altcineva spunea că reprezintă esența expoziției, dacă ar fi să rămână o singură fotografie, asta ar fi, cu un bărbos cu fesul tras pe sprâncene și cu o privire crâncenă. Roxana mi-a spus că e preferata ei pentru că…îi amintește de băiețelul ei nou născut, e atât de pur și de copilăresc acel chip.

“No Direction Home” impresii din expoziție II

N-am avut nici o intenție, însă primii trei oameni ce au vorbit la vernisajul din Turnul Sfatului au fost: un “neamț”, un italian și un francez. Fed Nuss fotografiază de 50 de ani pentru “Tribuna Sibiului”. L-am văzut într-un material pe TVR2 în care m-au entuziasmat fotografiile sale de la primele ediții ale Festivalului de Jazz Sibiu. M-am emoționat când l-am văzut explicându-i soției sale câte ceva legat de fotografiile unei expoziții de ale mele la Sala Thalia și de atunci suntem amici. Mă bucur de fiecare dată, când îl întâlnesc, rar, pe tipul ăsta înalt, bine legat, plăcut la vorbă, cu o strângere fermă de mână și cu o alură de cavaler din alte timpuri, fără urmă de aer de bătrânețe însă. L-am sunat cu trei zile înainte, a zis că vine și a venit la fix. A fost uimit că totul e pe film, nu mai știa că se găsesc filme în format mediu. L-am întrebat dacă vrea să spună câteva cuvinte, a zis că da și a povestit celor prezenți cât de tare apreciază alb-negru și faptul că încă trag pe film. Atunci, Maurizo Marchesini, prietenul meu italian stabilit în Sibiu, care m-a ajutat serios cu logistica expoziției, a venit și mi-a spus la ureche că vrea să vorbească și el ceva. A avut o intevenție pur latină, sangvină, foarte bine venită, în care a spus că pe el nu-l interesează tehnica, pe film, digital, alb negru, etc, ci faptul că doamna din fotografia aia e tristă. Doamna cealaltă parcă așteaptă un bărbat care nu va mai veni, copiii ce se joacă sunt falși, parcă nu există acolo, oamenii aceștia sunt invizibili, în unele cadre apar doar urmele lor. Louis Guermond, un fin cunoscător al domeniului, a calmat un pic lucrurile cu un discurs în care a făcut referiri cât se poate de pertinente și de interesante la istoria fotografiei. M-am bucurat foarte mult să-i am alături pe acești prieteni fotografi. Fed Nuss mai văzuse alte două expoziții ale mele în Sibiu, și pentru mine a fost important ca și Louis și Maurizio să-mi vadă măcar una.