București, noiembrie 2015

M-am întâlnit deunăzi cu nea Fănică, în același loc în care îl cunoscusem, cu trei ani în urmă. Nu mai vorbisem de prin primăvară, eu îl mai întânisem de câteva ori în nopțile de vară, dar el nu mă întâlnise pe mine, pentru că era pulbere, zob. Acum era sobru și liniștit, cu o pereche zdrențuită de încălțăminte, însă în rest decent îmbrăcat. Am stat un pic de vorbă și mi-a trecut prin minte să-l întreb, dacă tot colindă centrul orașului, s-a întâmplat să vadă ceva interesant în ziua aia? M-am gândit că un om poate vedea lucruri deosebite stând toată ziua pe străzi, poate avea un simț ascuțit al observației, poate privi altfel lucrurile, cine știe? Mi-a răspuns, cu vocea lui atât de hârșâită încât doar dacă-i treaz poți înțelege o parte. ”Ce să văd? Azi, ca să vă dau un exemplu, abia dacă m-am văzut pe mine.” N-am făcut nici o fotografie de data asta.

București, noiembrie 2009

 Mi s-a împlinit de curând un vis pe care-l aveam în urmă cu 10-15 ani, când tot fotografiam concerte. Îndrăzneam atunci să cred că, dacă fac fotografii tot mai bune, odată și odată mă va căuta cineva, de la o trupă, să fiu fotograf de turneu. Mie-mi treceau prin minte nume mari, dar cred că m-aș fi bucurat și dacă ar fi apărut Ansamblul Perinița. Acest vis de zi mi s-a adeverit acum trei nopți, când Billy F Gibons, îmbrăcat în alb din pălărie texană până la ciocate, m-a invitat foarte prietenos să merg cu ei în turneu. Nu cred că era ZZ TOP, ci o altă trupă de-a lui, nouă. Am fost bucuros ca un copil să plec cu ei. Amuzant a devenit la jumătate de zi după trezire, când mi-am dat seama că nici măcar în vis nu am fost dorit ca fotograf, Billy mă angajase ca basist.

”Săftița” la TNB

Domnul Caramitru a deschis seara, spunând că acest concert reprezintă inaugurarea unei noi săli, amfiteatrul în aer liber de pe clădirea TNB. L-a prezentat pe arhitectul întregului proiect și a făcut o glumiță legată de ploaie. Concertul a început cu un intro sensibil, subtil al lui Marius Mihalache, la țambal, apoi cu vocea Arabelei și emoționala Doină. Priveam prin geamul din cabina de sonorizare, de unde proiectam, alături de Sebastian, care a pus la punct toată partea tehnică, fotografiile în timp real, încercând să le facem să curgă odată cu muzica. Un sentiment grozav să vezi fotografiile proiectate la dimensiuni uriașe deasupra muzicienilor, însoțindu-le muzica. Amfiteatrul era plin ochi, lucrurile mergeau bine. Arabela a spus că poate n-ar trebui să cânte a treia piesă, Paparude, pentru că de fiecare dată când o fac, începe ploaia. Fotografiile rulau și Sebastian a întrebat Plouă?`, dar am crezut că glumește, până ce am văzut stropii pe geam. Energia era tare faină pe scenă și-n sală, oamenii aplaudau, îi încurajau, dar când a început să toarne, concertul s-a oprit. În 10 minute, toate instrumentele, cablurile erau strânse și puse la adăpost. Concertul se reia în seara asta, la Sala Studio, acoperită, bineînțeles, unde sunt așteptați spectatorii cu bilete pentru sâmbătă și pentru duminică. Ideea cu proiecțiile rămăne în picioare.

București, 2009

În 2009, când am ascultat și am fotografiat pentru prima oară live Jan Garbarek Group, la Sala Palatului, am fost atât de impresionat de percuționistul grupului, încât mi-am zis că ar fi fost mai nimerit să se numească Trilok Gurtu Group, cu Garbarek invitat special. Când i-am ascultat a doua oară, pe 7 iulie la Bucharest Jazz Festival, mi-am dat seama că Gurtu nu l-ar lua în trupa sa pe saxofonist. Garbareck are nevoie de indian și nu invers. Pe Garbarek îl ascult liniștit acasă, pe disc, însă în concert, sunetele sale prelungi, eterice, zburătăcind în lumi stratosferice ar fi mai degrabă plictisitoare fără aromele pământești, ritmurile sacadate ale lui Gurtu, fără invențiile sale geniale. Eu știam că în jazz, artiștii caută mereu noi formule, proiecte muzicale și am fost mirat să văd că scenografia, ”cortul” și reflectoarele ce delimitează spațiul muzicienilor, e același ca în urmă cu 9 ani și că muzica curge parcă la fel. Muzical, nu mi s-a părut munca unui grup sudat, cum sunase cu o seară înainte Lars Danielson Quartet, ci suma a patru instrumentiști ce au evadat deseori în lungi solouri. Între care unul fabulos al basistului Yuri Daniel.