Cluj Napoca, iulie 2019

 Ajung prea rar la Cluj pentru cât de dragi îmi sunt prietenii de acolo. Cu Fane am reușit să-mi petrec o după amiază, după ce am terminat cu naveta la Bonțida, la EC7. Am povestit vreo oră de-ale noastre într-un părculeț, apoi alter ego-ul lui Fane s-a activat când a văzut câteva fetițe cu bunica lângă noi. “Copii, voi știți cine sunt eu? Sunt Moș Crăciun!” Fane n-a fost întotdeuna omul blând, pâinea lui Dumnezeu de astăzi. Mi-a arătat o fotografie din tinerețe, un munte de bărbat cu barba lungă și privirea sfredelitoare, era intimidant. Acum, Fane abia așteaptă luna decembrie, când se transformă în Moș Crăciun, aleargă zi de zi, e istovitor, dar o face cu mare drag de copii. Fetițele au chicotit, bunica a zis “Spune-le, Moșule, că dacă nu sunt cuminți, nu le aduci cadouri”. Fane “Nu mă credeți, așa-i?” Fetele dădeau din cap că nu. “Bine, să vă iau pe rând. Tu, asta mică, toată ziulica umbli după dulciuri, nu mănânci la prânz, dar vrei dulciuri”. Aia mică rămâne cu gura căscată, celelalte râd tare. “Tu, asta din mijloc, numai la telefon ai sta, i-ai înnebunit pe ai tăi să-ți cumpere telefon și cum prinzi unul, nu-l mai lași din mâini”. Fetei i-a pierit brusc zâmbetul, celelalte râdeau, dar deja erau  îngrijorate: Se pregătea cea mare. “Tu, cum pleacă mamă-ta de acasă, fugi la ea în dulap, te îmbraci cu rochiile ei, umbli prin casă în pantofi cu toc, de rujezi, te parfumezi, ce, crezi că Moșul nu știe?” Numai bunica mai avea glas “Ce v-am zis eu că e Moșu și vă vede mereu ce faceți?”

Dubova, august 2019

 Am revenit la Dubova după vreo zece ani, și ce schimbare! Pensiuni peste vile peste pensiuni peste căsoaie, grămadă, pe luciul Dunării. De la intrarea în Dubova, abia dacă am zărit apa, și nu erau variante de a ajunge la râu, doar dacă  te cazai la o pensiune. Prietenii îmi povesteau cum stăteau toată ziulica pe malul apei, pescuiau și făceau baie. Nu mai înotasem în Dunăre de vreo 7 ani, de la Cetate, așa că abia așteptam. Când am ajuns la singurul loc de unde credeam că putem plonja, am văzut că și ăsta era cu circuit închis, însă eram cu un prieten ce deschide toate porțile. Ce senzație să faci pluta cu toate stâncile, munții în jur, cu liota de rândunele de deasupra,cu amintirea discuțiilor de aseară, cu somni lungi de 10 metri, care poate se strecoară ceva mai jos de picioarele tale, cu toate poveștile despre oameni ce își riscau viețile în timp încercau să treacă noaptea Dunărea spre Iugoslavia!

Gorj, 2015

 Am ajuns pe înserat la mănăstire, după o zi întreagă de umblat prin sate. Se făcea răcoare, copacii miroseau minunat, aș mai fi stat în curte, dar Bogdan voia să intre. Înăuntru era liniște, mirosea a tămâie, pace primordială. Părintele ne-a primit cu bine și s-a așezat la vorbă cu Bogdan, care fremăta. Era obsedat de amănunte, de fiecare detaliu de pe teren care l-ar fi putut ajuta în scrierea unui reportaj, de fiecare cuvânt, amintire al interlocutorului ce ar fi întregit puzzle-ul. Apoi, acasă, urma lupta scrisului. “N-am ieșit de cinci zile din casă, n-am mâncat decât pâine, mă ierți că-ți spun, nici nu mă spăl până nu termin, mi-a spus odată.” Iar reportajele ieșeau fabuloase. Bogdan se mira cum de-mi aminteam să-l sun de ziua lui, de 15 martie, chiar dacă îi spusesem că asta-i și ziua de naștere a lui taică-meu.

București, septembrie 2019

Fiecare întâlnire, discuție cu Momo îmi aduce o pală de optimism, de bucurie, de inspirație. Astă seară, îmi spunea că lucrurile ce ne mențin verticalitatea de oameni sunt căutarea frumuseții și a iubirii. Să le căutăm continuu, să ne bucurăm de ele și să le dăm mai departe. să oferim. Momo e tare, Momo știe să zboare.