82

leonard-cohen Ieri, în ziua în care a împlinit 82 de ani, Leonard Cohen a dezvăluit detaliile noului său album, ce va apărea într-o lună. Este al treilea album de studio ( plus vreo două live ) lansat din 2012 încoace. Între 58 și 78 de ani, Leonard Cohen și-a lansat doar două LP-uri. Cine și-ar fi imaginat că va mai urma ceva după Old Ideas? Omul lucrează câte zece ani la un cântec, așa că s-au tot strâns, iar acum a găsit plăcerea să le ducă la capăt și chiar să inventeze unele noi. Cohen a concertat pentru prima oară în România în ziua în care împlinea 74 de ani. Era un zeu și când, spre sfârșitul concertului, câteva fete, probabil din echipa organizatorică, au urcat cu un tort pe scenă, am crezut că-l va topi dintr-o privire aruncată de la distanță și că pe ele le va transforma în statui cu fesuri. Însă nu au zburat decât zâmbete în jur, și bună voie. În dimineața asta, citind articolul lui Mircea Mihăieș din România Literară, mi-am dat seama mult mai bine cum stă treaba.

http://www.romlit.ro/oare_chiar_l-am_ntlnit_pe_cohen

Zis “Fluierici” II

tulcea363 Câteva gânduri ale prietenului Maurizio despre Gheorghe Fălcaru, zis “Fluierici”.

Degetele tale zburau la propriu pe acel fluier. Câtă frumusețe, câte sunete
minunate, câte emotii ieseau din acea bucată lungă de lemn, rotund și consumat. Când
tu cântai atingând acele găuri, melodia ieșea perfectă și minunată. Picioarele mele
băteau ritmul, împreună cu întreagul meu corp care dansa și nu putea sta nemișcat la
sunetul minunat al muzicii voastre. Eu, care vin de departe, din Italia, țară care
găzduiește mari muzicieni și cântece extraordinare, nu am putut rezista acestei mari
si fantastice muzici tradiționale a tale. Mi-au plăcut imediat aceste sunete,
aceste ritmuri care erau pentru mine absolut noi și necunoscute, dar foarte
eficiente. M-am simțit întotdeauna ca oamenii din Clejani, care se văd în acel film
frumos de Toni Gadlif “Lacio Drom”. În acest film, tu cânți și toți locuitorii din
împrejurimi vin acolo să petreacă cu voi toți, Lăutarii. Și eu de multe ori când am
putut, am venit să vă ascult, să simt și să mă bucur de muzica voastră. Am venit
atras si fascinat de ritmurile tale incredibile care sunau exact la fel ca în acel
film unde dansau toți acei oameni.
Acum, din păcate, draga “Fluierici”, ai plecat. Taraf de Haiduc și toate celelalte
tarafuri, pentru care tu ai cântat atât de mulți ani, vor găsi un alt muzician, la
fel ca tine, care va continua tradiția muzicală lăutărească, așa cum au făcut toți
acei țigani muzicieni care au considerat muzica o cultură, o artă și nu doar un loc
de muncă. Mie îmi rămâne plăcerea de a te fi ascultat de multe ori și gândul că m-am
putut bucura de talentul tău. Eu am avut, de asemenea, onoarea de a te întâlni
personal și chiar am schimbat câteva impresii cu ocazia unui concert la Sibiu. Cu
acea ocazie, ți-am strâns puternic mâna pentru a te complimenta. Acum, mai mult ca
oricând știu că am strâns nu doar mâna unui maestru, dar, și cea a unui mare artist
care ne-a lăsat, din păcate, și pe care nu îl voi mai putea auzi cântând.
Îți multumesc pentru tot ce ne-ai dăruit.
” Maurizio Marchesini.

Timișoara, iulie 2016

timisoara408 Timișoara, ce veste grozavă! Mă plimbam noaptea târziu, după concertele dela JazzTM prin centrul care ani de zile se prezenta ca un șir de șantiere, și acum arăta atât de frumos că nu vedeam nici o diferență față de o capitală europeană, n-ai fi ghicit în ce țară ești dacă nu știai. Cât îmi place mie Sibiul, partea și mai tare la Timișoara e că poți să umbli ore în șir, să te depărtezi serios de centru și tot dai de clădiri, cartiere prin care ți-e mai mare dragul să te plimbi. Iar oferta culturală cred că va fi la înălțime, oamenii de acolo vor ști să-și facă treaba. După manifestările culturale jenante văzute aseară în Herăstrău la zilele Bucureștiului, bănuiesc că dacă ar fi câștigat titlul, cea mai cool chestie ar fi fost apariția hologramei lui Ion Dolănescu la concertul de reunire a trupei Savoy.

Zis Fluierici

tulcea375 Au rămas, probabil, doar Pașalan, Caliu și Marius Manole din formula veche. Fluierici era dintre cei tineri, din generația a doua. Când dispare un lăutar, cât de bun ar fi fost la viața lui, afli, de obicei, din auzite. Despre Gheorghe Fălcaru, zis Fluierici, am aflat acum 2 zile de pe siteul Taraf de Haidoux și, probabil, acela-i singurul loc in care se va pomeni despre asta. Daca Viorica din Clejani și-ar fi cumpărat o poșetă nouă, ar fi vuit presa. Flueirici a fost membru permanent al celui mai de succes nume românesc în lumea muzicală actuală, după Gheorghe Zamfir. A participat la primele înregistrări ale Tarafului Haiducilor, la sfârșitul anilor 80, făcute de Speranța Rădulescu și apărute în colecția Ethnophonie, a prins vremurile de glorie ale tarafului, cu zile petrecute la vila lui Johnny Depp, concerte în întreaga lume, Rio, Tokyo, Paris…Fluierici era sălbatec. Toți clejanii-s imprevizibili, dar au învățat în timp să fie mai blânzi cu cei din jur, mai maleabili. Fluierici însă părea năvalnic, când râdea cu poftă, când se mânia, cu o privire care mă speria. Poate de aia nici n-am avut vreo discuție cu el niciodată. Pe scenă era cu adevărat grozav, scotea scântei din fluierul ăla. Fotografiile-s făcute în 2013 la Tulcea. La prânz, la probele de sunet, a fost bai. Toată sonorizarea festivalului Rowmania era făcută pentru trupe rock și când a venit taraful cu țambal, fluier, instrumente acustice, sunetiștii nu au reușit s-o scoată la capăt. Fluierici s-a enervat cel mai tare, a înjurat, a zis că el nu se urcă pe scenă. Caliu încerca să domolească lucrurile. Seara, au dat ce-au avut mai bun, dar s-a auzit nasol, Fluierici avusese dreptate.tulcea389

Iunie 2016

Sibiu-2016034 Prietenul franco-sibian Louis Guermond îmi povestea ce încântat este de călătoriile cu trenul în România, ce povești aude, ce bucurie să vorbească cu oamenii. În Franța, în trenurile de mare viteză, lumea se urcă, nu se uită-n stânga sau în dreapta, scoate laptopul, telefonul, tableta, nu scoate nimeni un cuvânt și-ntr-o oră, două, gata, a ajuns la destinație. Îmi place și mie să ascult povești, însă am o reținere să intru în vorbă cu colegii de drum, pentru că poți da ușor peste unul care vorbește încontinuu, nu se oprește și asta mă obosește, îmi strică plăcerea de a merge cu trenul. Când am plecat la Sibiu, cu fotografiile expoziției No Direction Home în două sacoșe, am avut în față un cioban înstărit din Jina, mutat prin părțile Făgărașului. Am zis să intru în vorbă, m-aș fi bucurat să-I ascult povestea, dar, cum se întâmplă deseori, încercările de a da de lucruri personale, umane, se duce la discuția despre legi strâmbe, parlamentari, chestii sociale, generale. Când a coborât, am zis mersi, dar mai încolo, parcă mi-ar fi prins bine ceva companie. Trenul rapid intrase în ritm de personal, se întuneca, în vagonul din față era un singur om, în al meu, ultimul din tren, mai era unu. Am zis mersi când am ajuns, pe la 11 și l-am zărit așteptându-mă pe prietenul italo-sibian Maurizio.

Iulie 2016

Elena159 Și unul din cele doua cadre trase pe ruta Timișoara – București, la întoarcerea de la JazzTM. La 5 dimineața, la casa de bilete din gară, îi povesteam prietenului Florin despre epica mea călătorie cu personalul, din 1994, de la prima mea apariție în Timișoara. Florin era siderat că am făcut atunci 15 ore. Ne-am urcat acum în trenul rapid și am ajuns la București după 12 ore. Ceea ce a fost grozav. Pentru că, pe la 7 dimineața, m-am trezit și trenul stătea pe loc. După vreo oră de stat, am coborât și m-am uitat. Locomotiva noastră era oprită la vreo sută de metri de o altă locomotivă, față în față. Cineva uitase să pună un roșu undeva. Și cineva s-a prins la timp. Mulțumesc.