Timișoara, iunie 2017 VIII

În fiecare dintre cele șapte cadre trase, Andreea și Cristi au posturi, poziții diferite, însă cuplul de pe linia de tranvai e împietrit în aceeași îmbrățișare. După ce mi-am luat rămas bun de la Andreea și de la Cristi, le-am văzut pe cele două fete discutând aprins. Una stătea pe niște trepte, cealaltă pe vine, în fața ei, ținând-o strâns de ambele mâini. Una dintre ele, habar n-am cum le chema, hai să-i spunem T, cea de pe trepte, avea un aer voluptuos, cu o claie de păr ca o coamă, un decolteu plin, iar cealată, să-i zicem S, slăbuță, cu părul lins și un aer mai dur. S îi vorbea la suflet, îi spunea să nu-și mai bată capul cu ce zic, ce cred cei din jur, să prindă curaj, să facă ce simte. T dădea din cap, cu ochii umezi și spunea că asta nu poate așa ușor. Voiam să le fotografiez, dar am simțit că este o discuție, un moment foarte intim și că nu-i în regulă să trag un cadru și să trec mai departe. Am ales să încerc să mă strecor în acel moment. Era duminică, pe la 7.30 dimineață și cele două trecuseră printr-o noapte lungă la cine știe ce petrecere. Am riscat, am mers la ele, le-am spus ”Bună dimineața!” și am pierdut. S a înțeles imediat ce vreau, mi-a dat un accept tăcut, din cap și m-a ignorat, continuând conversația. T nu a putut, a început o discuție cu mine. Mai rău, m-a ținut numai în ”dumneavoastră”. S îi spunea ”lasă-l în pace, vrea să nu-l băgăm în seamă”. T considera că asta ar însemna că e prost crescută, să stau lângă ele, să vorbim, cum să mă ignore? S voia să continue, iar T a izbucnit ”Dar vreau să fiu politicoasă, în pula mea!”. Asta m-a înveselit teribil, dar am înțeles că prezența mea le va strica momentul. Deși S a insistat, T mi-a spus că nu poate discuta de față cu un străin și i-am zis că are dreptate, așa sunt și eu. Am mai dat o tură prin centru, ele erau tot acolo, m-am așezat la o distanță apreciabilă, așteptând, însă, după un timp, ele s-au ridicat brusc, au urcat într-un tramvai și au dispărut. Le-am urat în gând să aibă una dintre acele dimineți frumoase.

Septembrie 2017

Undeva pe drumul de întoarcere de la Cluj, fata asta s-a urcat în tren și s-a așezat în spatele meu. Slăbuță, cu bucle blonde și cu o cămașă largă pe ea. Pe drumul de zece ore spre Cluj nu trăsesem nici un cadru, acolo doar două cu prietenul Fane, însă acum am pus mâna pe aparat. Era ceva cu fata asta, părea firavă, dar transmitea o anumită energie, iar gesturile îi arătau siguranță de sine. S-a întins și a ațipit. Apoi a sunat pe cineva și i-a mulțumit, au vorbit puțin, reținut. Aveam sentimentul că sunt martorul unei transformări, a unuia dintre acele momente magice. Radia, părea că fiecare mișcare îi amintește de noaptea trecută, de șoapte, de bucuria întâlnirii, care o însoțea în continuare. M-am simțit onorat să mă aflu în preajma acelui sentiment. Doi dintre piticii mei se contrau serios, unul voia să fotografiez acel moment, altul spunea că-l pot ruina cu un simplu zgomot de declanșator. Am lăsat-o să plutească.

București, iulie 2007

Zece ani de la marea bucurie de a-i vedea pe Stones acasă, alături de prieteni.
Telefonul a sunat după ce trecusem de jumătate de drum spre stadion. Iulian? Ești în oraș? Uite, staff-ul trupei a insistat să primești acreditare foto. Poți veni la stadion? La Viena primisem acreditare, la București, după trei luni de insistențe, mi se spusese că nu se poate. Iar acum se putea, cu condiția să arăt după concert fotografiile pentru o selecție. Ceea ce nu se întâmplase la Viena și nici la București nu s-a mai pus problema după concert. Nu dețineam și nu fotografiasem cu o cameră digitală. Ca în multe cazuri, prietenul Costin Nae m-a ajutat, m-a așțeptat la stadion cu camera cea mai profesionistă a momentului. Nu știam nici de unde se deschide. Mi-a făcut un scurt instructaj și am intrat. În spațiul destinat fotografilor, în buza scenei, Petrică Pavel, Dumnezeu să-l ierte, mi-a mai arătat câte ceva și mi-a spus că o să mă descurc, ceea ce mi-a prins bine. Fierbeam. Se lăsase seara, stadionul era plin și fremăta. Încă se resimțea canicula. Visasem la momentul ăla, cum ar fi să fotografiez din nou Stones, știind ceea ce știam de la Viena și cu aparatele mele noi, acum eram acolo, dar aparatele erau acasă. O să-mi iasă măcar un cadru clar? De undeva din public, Laura mă văzuse că eram foarte nervos, practic umblam de colo colo și înjuram, așa că mi-a trimis un mesaj că va fi bine. Am pus mâna pe scenă și am simțit un soi de familiaritate, era acea scenă din lemn negru de anul trecut, care, între timp, călătorise pe tot continentul. Se simțea uzura, pe alocuri lemnul era decolorat, lovit, mai ieșea câte o așchie. Și m-am gândit: i-am văzut la Praga, la Atena și la Viena. Dacă a trecut fiorul, dacă n-or să-mi mai spună mare lucru? Muzica s-a oprit, luminile s-au stins și am fost anunțați să stăm cu spatele la scenă, urmau exploziile pirotehnice de început de show. Când mi-au răsunat în urechi tobele și chitarele de la Start Me Up mi s-a făcut instant pielea de găină și am intrat în transa care a ținut aproape toată noaptea.