București, mai 2019

Expoziția Eli Lotar, probabil evenimentul fotografic al anului in România, rămâne la Muzeul Colecțiilor de pe Calea Victoriei până pe 14 iulie. Pe 10 mai, chiar în ziua în care s-au âmplinit 50 de ani de la dispariția lui Lotar, Damarice Amao, cea care a redescoperit in arhivele Centrului Pompidou din Paris opera sa și a adus-o la lumină, a susținut o conferință despre el la Muzeul Literaturii. Atunci e făcută fotografia. Articolul meu despre ””revenirea” lui Eli Lotar la București se găsește în Formula AS. Iar mai jos, un interviu cu Damarice, doctor în istoria artei și a fotografiei, asistentă a secței conservare a Muzeului Național de Artă modernă/Centrul Pompidou. . În 2007, tânăra Damarice era în căutarea unui subiect pentru teza de doctorat și, atrasă de cercul suprarealiștilor parizieni, a auzit acest nume care i-a sunat exotic și misterios, ”un nume ce te duce cu gândul la călătorii îndelungate”, Eli Lotar. Teza sa de doctorat, dedicată lui Lotar, s-a numit ”Pasiune și deziluzie”

  • Dincolo de acest prim click, sonoritatea numelui, ce v-a atras la opera sa, ce v-a făcut să-i dedicați atâta timp?
  • Numele m-a intrigat, m-a făcut curioasă și l-am ales ca temă a unui atelier pe care-l făceam la istoria fotografiei, la Universitate. Am descoperit că sunt foarte puține cărți, eseuri, informații despre el, iar asta m-a făcut să fiu dornică să aflu mai multe. Pentru că știm atâtea, sunt atâtea cărți despre fotografii celebri, care au ”reușit”, iar eu nu sunt atrasă de aceste mari personalități. Cred că este momentul să renunțăm la acest stil de a studia istoria artei doar prin marii maeștri și să ne îndreptăm atenția și spre cei valoroși, dar care nu au avut parte de recunoaștere, a căror carieră a fost numită de unii un eșec. Ei ne pot face să înțelegem la fel de bine istoria. Avusese loc o singură expoziție Eli Lotar, la Paris, la începutul anilor 90, dar fotografiile sale nu erau catalogate. Când i-am descoperit arhiva la Centrul Pompidou, am decis ca Eli Lotar va fi subiectul tezei mele de doctorat.
  • În tot acest timp, ați simțit că vă apropiați de el și ca om, că abordarea devine una personală?
  • Cu o zi înainte de a susține teza de doctorat, am mers pentru prima oară la mormântul lui, am simțit că trebuie s-o fac. M-am așezat acolo și i-am zis ”Uite, Eli, nu sunt o persoană religioasă, dar cred în spirit și am trecut să te salut”. E adevărat că sunt fascinată de el, dar nu am făcut o obsesie de asta, nu mi-am botezat fiul Eliazar, sau astfel de lucruri. Ca persoană, mă simt emoționată de această dualitate a sa, de a reuși, dar totodată a eșua. Și de relația cu tatăl său. Cei doi s-a revăzut după mai bine de 25 de ani, o lungă perioadă, la fel cum și mama mea, plecată din Africa, s-a regăsit cu mama sa după mulți, mulți ani.
  • Vreau să vă mulțumesc pentru că l-ați adus pe Eli Lotar în România, l-ați dezvăluit publicului de aici.
  • Puțini știau de el, pentru cei ce au vizitat expoziția a fost o reală surpriză. Eli Lotar a fost o enigmă pentru toți. Când am venit pentru prima oară la București, în 2013, m-a așteptat la aeroport Mitzura Arghezi, cu care corespondasem. M-a îmbrățișat, era foarte emoționată și dornică să afle mai multe despre fratele său mai mare, pe care îl cunoscuse, însă prea puțin. Ceea ce am făcut eu e doar un început, o poartă deschisă, sper ca studiul vieții și al operei sale să fie preluat de alții, mai sunt multe de descoperit despre Eli Lotar.