Omara

Omara006b Înaintea primului său concert în România, cu vreo 10 ani în urmă, am stat împreună într-o săliță a hotelului Marriott pentru un interviu. O doamnă plăcută și sensibilă, naturală, veselă/melancolică, așa mi s-a părut. După vreo oră, ne-am întâlnit pe hol și am rugat-o să îmi semneze ceva. După asta, m-a pupat, am mai vorbit un pic dând din mâini ( interviul fusese tradus de Analia Selis, mulțumiri) și ne-am spus la revedere. S-a întors și m-a întrebat “Pot să te mai pup odată?”. Am asculta de curând două albume ale sale și nu le-am găsit deloc pe gustul meu, prea romanțioase. Însă în concert, am văzut-o de două ori și a fost grozavă. Fotografia-i făcută la Amfiteatru de vară din Herăstrău în vara lui 2011. Era un concert Buena Vista Social Club, ea a apărut vreo 20 de minute, a dansat într-o veselie și, la un moment dat, unul dintre cântăreți i-a pus în brațe steagul cubanez, cu care, la început, parcă n-a prea știut ce să facă. Omara Portuondo concertează în seara asta la Sala Palatului în cadrul turneului aniversar de 85 de ani.

Mogoșoaia, 2003

VV2810 Undeva pe la începutul anilor 90, am ajuns, împreună cu bunul meu prieten Cristache, la un concert cu totul special. Un pian și patru mâini, cele ale unor muzicieni pentru care aveam mare respect, fără să-i fi ascultat vreodată. Nu prea știam, nici unul din noi, care-i treaba cu jazz-ul, dar s-a dovedit a fi o seară memorabilă, ce s-a întâmplat pe scenă a avut magie.Ani de zile mai târziu, i-am cunoscut, ca redactor și fotograf Formula As, pe cei doi. În 2003 am făcut această fotografie, într-o sală a Palatului Mogoșoaia. Îmi amintesc ce fascinat era Johnny Răducanu de orgă, cum se bucura de fiecare sunet scos. Câțiva ani mai târziu, l-am sunat pe Harry Tavitian cu rugămintea să îmi povestească pentru revistă câte ceva despre începuturile concertelor la patru mâini cu Johnny Răducanu. Dânsul era în tren, venea de la Constanța, și încerca să-mi explice că găsesc ceea ce caut pe internet. Eu, nu și nu, să-mi povestească mie la telefon. Domnul Tavitian a avut răbdarea și delicatețea să cedeze și să-mi povestească la telefon. După câteva zile, când m-am uitat la ceea ce voia să caut pe internet, s-a dovedit că era vorba de un fragment dintr-un interviu pe care-l făcusem tot împreună. Ceea ce spune multe nu neapărat despre memoria mea, dar, mai ales, despre firea domnului Tavitian.