București, iunie 2019

 La 82 de ani, Wayne Shorter povestea despre necesitatea păstrării curiozității ca misiune. “Sunt două lucruri: să te naști și să știi de ce te-ai născut. Cea de-a doua mă preocupă tot mai mult pentru că, la vârsta asta ar fi bine să încep să-mi dau seama de ce m-am născut. Intenția mea acum este să pun deoparte tot ce am studiat, învățat. Miles era singurul care vorbea așa:  Hei, Wayne, nu simți niciodată că ai vrea să te joci fără să știi să te joci?”

Timișoara, iulie 2017 II

La șase dimineața, în centrul Timișoarei, o fotografiam pe Andreea, cât se poate de goală și de însărcinată. Iubitul ei stătea de șase, cu hainele la îndemână. Eu eram cel mai stresat, și, tocmai când văzusem că în Piața Unirii sunt amplasate camere video, am zărit cu coada ochiului o siluetă ce venea spre noi. N-am avut timp să mă panichez, pentru că am recunoscut-o imediat, de departe. Mersul acela de puma urbană și nelipsita-i bâtă din bambus. Am îmbrățișat-o pe Cristina, care mi-a spus la ureche “N-am mai dat de trei zile pe acasă. Vrei să-ți fac un dans cu bâta?” Mă rog, nu cred că a zis “bâta”, a rostit numele oriental al instrumentului, dar nu mi-l amintesc. Ideea e că părinții mei nu mi-au impus multe lucruri,, n-am avut mari restricții în copilărie, însă trei-patru reguli le-am respectat cu strictețe. Una din ele este “Nu refuza niciodată o veche prietenă care vrea să facă un dans matinal cu bâta!” Așa că le-am făcut un semn amicilor mei, Andreea s-a îmbrăcat, ne-am dat un pas în spate și Cristina a canalizat energia acelei dimineți, a bucuriei întâlnirii noastre în acel dans marțial, tocmai când soarele apărea după turlele catedralei. Magic!

Timișoara, iulie 2017

 Un gând bun spre Viorela și spre celelalte flori sălbatice, rămase fără rădăcini. Am cunoscut-o pe Viorela la șase dimineața, când pătura de pe treptele Sinagogii din Timișoara s-a dat la o parte și această femeie de o grație aspră, brută, și-a început o nouă zi. Am stat vreo oră de vorbă și despre ce ai putea vorbi cu o persoană de la care  lumea își întoarce privirea? Despre jazz. Despre concertul Chick Corea din seara precedentă, pe care l-a auzit de pe străduțe după ce un gardian a scos-o din Piața Operei pentru că nu avea vestimentația adecvată. Dar s-a auzit foarte bine și de pe străduțe și, în plus nu se mai întâmplase demult ceva atât de important în Timișoara. Despre Eugen Gondi, Johnny Răducanu, Richard Oschanitzky și celelate concerte pe care le-a prins în Timișoara în anii în care avea altă viață.

Ocna Șugatag, iunie 2003

Îmi amintesc de 2003 ca de un an cu multe și lungi călătorii. M-am întors într-o seară de iunie de la Botoșani și a doua zi de dimineață am pornit spre Maramureș. Umblând pe un drum prăfuit spre un sat botoșenean cu numele Șupitca, auzisem ceva foarte bizar, un uruit puternic. M-am dat pe margine și am văzut trecând un șir de tancuri. Acum, spre Maramureș, aveam să plec cu alt soi de tanc. Colegul Horia umbla cu un Landcruiser cumpărat de la armata americană, un jeep uriaș. Când mi-am urcat în spate bicicleta, aveam impresia că ar mai fi avut loc frigiderul, biblioteca și tot ar mai fi rămas loc pentru o mică petrecere. Pe la zece seara am ajuns într-un orășel care nu exagera cu iluminatul public și, cum eram obosiți, am oprit în centru, am deschis geamul și am purtat următoarea discuție cu un localnic. “Bună seara!” “Bună seara!” “Aveți un hotel aici în oraș?” “Avem, cum nu?”. “Cum ajungem?” “O luați pe străduța asta la dreapta, apoi stânga, ajungeți într-o piață mică și acolo e.” “Mulțumim frumos. Bună seara!” “Bună seara! Da să știți că-i închis. Nu mai funcționează de un an”. Am continuat drumul și, pe niște serpentine, în beznă, Landcruiserul a făcut pană. Nu aveam roată de schimb. Găseai cu greu chiar și în oraș, pe zi, pe cineva care să-ți repare pana la enormitatea aia de cauciuc. Nu era semnal la telefon. Când am văzut că toate variantele au căzut pe rând, mi-am făcut curaj și am lansat ideea pe care o ținusem ascunsă pentru că părea idioată. Pompa de la bicicleta mea sfrijită. Următoarele două ore ni le-am petrecut cam așa. Zece minute de dat la pompă, cinsprezece minute de mers cu mașina. Așa am ajuns, pe la trei dimineață, la destinație, la casa lui Popicu din Hoteni. Ziua îmi luam bicicleta și porneam până seara prin sate, intram în vorbă cu oamenii, intram prin curți, în case vechi, le ascultam poveștile, făceam fotografii. Așa am ajuns la Ocna Șugatag și am tras câteva cadre cu gașca asta, care probabil își savura, la scaldă, ultima vară a copilăriei.