București, octombrie 2018

Nu am deloc răbdare, atunci când trag cu un aparat necunoscut, să bag mai întâi un film de probă, să experimentez la diferite diafragme, timpi de expunere, distanțe, fără nici un subiect.  Alex mi-a împrumutat un Flexaret, un aparat simpatic și frumușel, cehoslovac, de pe la mijlocul anilor 70, în format 6×6, fratele mai faimoaselor TLR uri germane, Și am tras două filme.

București, 2004.

”Cât de frumos recita Adrian Pintea în engleză!”, am auzit de curând. Mie mi se părea că Pintea recita în engleză și atunci când vorbea cu mine, în română, pe stradă. Și că mergea pe cal, ca un lord, sau ținând un cal de căpăstru. Nu că s-ar fi dat în spectacol, că ar fi fost plin de sine, nici într-un caz. Purta un soi de elegantă în orice gest, eleganță care te făcea să simți că te-a invitat și ești alături de el pe cal,și că te simți bine, nu că se uită în jos spre tine. Cel puțin așa mi s-a părut mie în cele trei întâlniri avute pentru fotografiile de copertă ale revistei Formula AS. Prima oară, în 2004, m-a invitat la sala Toma Caragiu a Teatrului Bulandra, să-l văd în spectacolul pe care-l și regiza, ”Thomas A. Becket”

București, 2007

În 2007, Masca era un teatru de cartier, lucru rar și remarcabil. Fără mari pretenții inovatoare în teatru, însă toată lumea să străduia să facă lucrurile cât mai bine. Ce m-a atras pe mine, grija pentru lumină și pentru decoruri. Așa că am fotografiat câteva spectacole acolo ( fotografia de față e făcută în ”Oglinda”), încercând să atrag cât mai puțin atenția, pentru că sala e foarte mică, nu are culise, așa că am tras din primul rând. Am discutat cu directorul, Mihai Mălaimare posibilitatea ca fotografiile să însoțească un album aniversar al teatrului…( va urma )

București, 2011

Eram deja atras, fascinat de atmosfera de la Teatrul Bulandra datorită spectacolelor lui Florian Pittiș. În 1991, când am văzut la sala Toma Cargiu ” Visul unei nopți de vară” în regia lui Liviu Ciulei, am fost dat pe spate, a semănat cu o revelație. Nu-i vorba că am râs cu lacrimi, a fost mult mai mult, l-am simțit ca pe un spectacol magic. Mi s-a mai întâmplat ceva asemănător spre sfârșitul anilor 90, la Teatrul Național, la ”Richard al II” lea, pus în scenă de Mihai Măniuțiu, tot o piesă cu Oana Pellea. Am mai văzut de atunci spectacole care să-mi placă, să le apreciez foarte tare, să mă prindă, dar parcă nici unul care să mă facă să simt că m-am ridicat de scaun, că plutesc. Am avut bucuria de regăsi magia teatrului nu din sală, din postura spectatorului, ci din spatele scenei, ca fotograf. Momentele în care, pășeam tiptil în timpul spectacolelor, atent să nu fac nici un zgomot, să nu intru în spațiul intim al actorilor, sau să fiu văzut din public. Momentele în care vedeam praful de scenă în lumina reflectoarelor, la fel de consistent ca emoțiile actorilor ce se pregăteau să pășească pe scenă, uneori repetând, bolborosind, alteori, nemișcați. Și transformarea lor în secunda în care apăreau în raza vizuală a publicului. Fotografia-i făcută la un spectacol care mi-a făcut foarte mult, ”Viața e vis”, realizat la Odeon de Dragoș Galgoțiu.

București, 2009

În cinstea Festivalului Național de Teatru, câteva fotografii realizate de-a lungul anilor în teatre. Aici, Oana Pellea în ”Buzunarul cu pâine”, la Teatrul Metropolis. De cele mai multe ori, fotografiam din culise sau din lateralele scenei și încercam să fiu atent la scenografie, să o folosesc în cadru. Aici, n-au fost nici culise, nici scenografie, nici muzică pentru a-ți masca clămpănitul aparatului foto. Doar  lumini directe pe costume în alb și negru pe fond negru. Și doi actori, Oana Pellea și Sandu Gruia, care m-au inspirat să fiu atent tot spectacolul și să-mi iasă o fotografie pe gustul meu.

București, octombrie 2009

M-am așezat într-o firidă a sălii mari a TNB, printre grămezi de cabluri și de fire, și de acolo am fotografiat, neștiut de nimeni, spectacolul ”Turandot”, adus la FNT de Teatrul Radu Stanca din Sibiu. După câțiva ani, aveam să aflu că actrița principală a câștigat un mare premiu la Cannes, pentru rolul din” După dealuri”. Din piesă, îmi amintesc mai ales de scenografia atât de ofertantă, fotografic vorbind, semnată Dragoș Buhagiar.

București, noiembrie 2015

M-am întâlnit deunăzi cu nea Fănică, în același loc în care îl cunoscusem, cu trei ani în urmă. Nu mai vorbisem de prin primăvară, eu îl mai întânisem de câteva ori în nopțile de vară, dar el nu mă întâlnise pe mine, pentru că era pulbere, zob. Acum era sobru și liniștit, cu o pereche zdrențuită de încălțăminte, însă în rest decent îmbrăcat. Am stat un pic de vorbă și mi-a trecut prin minte să-l întreb, dacă tot colindă centrul orașului, s-a întâmplat să vadă ceva interesant în ziua aia? M-am gândit că un om poate vedea lucruri deosebite stând toată ziua pe străzi, poate avea un simț ascuțit al observației, poate privi altfel lucrurile, cine știe? Mi-a răspuns, cu vocea lui atât de hârșâită încât doar dacă-i treaz poți înțelege o parte. ”Ce să văd? Azi, ca să vă dau un exemplu, abia dacă m-am văzut pe mine.” N-am făcut nici o fotografie de data asta.