București, 2011

Eram deja atras, fascinat de atmosfera de la Teatrul Bulandra datorită spectacolelor lui Florian Pittiș. În 1991, când am văzut la sala Toma Cargiu ” Visul unei nopți de vară” în regia lui Liviu Ciulei, am fost dat pe spate, a semănat cu o revelație. Nu-i vorba că am râs cu lacrimi, a fost mult mai mult, l-am simțit ca pe un spectacol magic. Mi s-a mai întâmplat ceva asemănător spre sfârșitul anilor 90, la Teatrul Național, la ”Richard al II” lea, pus în scenă de Mihai Măniuțiu, tot o piesă cu Oana Pellea. Am mai văzut de atunci spectacole care să-mi placă, să le apreciez foarte tare, să mă prindă, dar parcă nici unul care să mă facă să simt că m-am ridicat de scaun, că plutesc. Am avut bucuria de regăsi magia teatrului nu din sală, din postura spectatorului, ci din spatele scenei, ca fotograf. Momentele în care, pășeam tiptil în timpul spectacolelor, atent să nu fac nici un zgomot, să nu intru în spațiul intim al actorilor, sau să fiu văzut din public. Momentele în care vedeam praful de scenă în lumina reflectoarelor, la fel de consistent ca emoțiile actorilor ce se pregăteau să pășească pe scenă, uneori repetând, bolborosind, alteori, nemișcați. Și transformarea lor în secunda în care apăreau în raza vizuală a publicului. Fotografia-i făcută la un spectacol care mi-a făcut foarte mult, ”Viața e vis”, realizat la Odeon de Dragoș Galgoțiu.

București, 2009

În cinstea Festivalului Național de Teatru, câteva fotografii realizate de-a lungul anilor în teatre. Aici, Oana Pellea în ”Buzunarul cu pâine”, la Teatrul Metropolis. De cele mai multe ori, fotografiam din culise sau din lateralele scenei și încercam să fiu atent la scenografie, să o folosesc în cadru. Aici, n-au fost nici culise, nici scenografie, nici muzică pentru a-ți masca clămpănitul aparatului foto. Doar  lumini directe pe costume în alb și negru pe fond negru. Și doi actori, Oana Pellea și Sandu Gruia, care m-au inspirat să fiu atent tot spectacolul și să-mi iasă o fotografie pe gustul meu.

București, octombrie 2009

M-am așezat într-o firidă a sălii mari a TNB, printre grămezi de cabluri și de fire, și de acolo am fotografiat, neștiut de nimeni, spectacolul ”Turandot”, adus la FNT de Teatrul Radu Stanca din Sibiu. După câțiva ani, aveam să aflu că actrița principală a câștigat un mare premiu la Cannes, pentru rolul din” După dealuri”. Din piesă, îmi amintesc mai ales de scenografia atât de ofertantă, fotografic vorbind, semnată Dragoș Buhagiar.

București, noiembrie 2015

M-am întâlnit deunăzi cu nea Fănică, în același loc în care îl cunoscusem, cu trei ani în urmă. Nu mai vorbisem de prin primăvară, eu îl mai întânisem de câteva ori în nopțile de vară, dar el nu mă întâlnise pe mine, pentru că era pulbere, zob. Acum era sobru și liniștit, cu o pereche zdrențuită de încălțăminte, însă în rest decent îmbrăcat. Am stat un pic de vorbă și mi-a trecut prin minte să-l întreb, dacă tot colindă centrul orașului, s-a întâmplat să vadă ceva interesant în ziua aia? M-am gândit că un om poate vedea lucruri deosebite stând toată ziua pe străzi, poate avea un simț ascuțit al observației, poate privi altfel lucrurile, cine știe? Mi-a răspuns, cu vocea lui atât de hârșâită încât doar dacă-i treaz poți înțelege o parte. ”Ce să văd? Azi, ca să vă dau un exemplu, abia dacă m-am văzut pe mine.” N-am făcut nici o fotografie de data asta.

București, noiembrie 2009

 Mi s-a împlinit de curând un vis pe care-l aveam în urmă cu 10-15 ani, când tot fotografiam concerte. Îndrăzneam atunci să cred că, dacă fac fotografii tot mai bune, odată și odată mă va căuta cineva, de la o trupă, să fiu fotograf de turneu. Mie-mi treceau prin minte nume mari, dar cred că m-aș fi bucurat și dacă ar fi apărut Ansamblul Perinița. Acest vis de zi mi s-a adeverit acum trei nopți, când Billy F Gibons, îmbrăcat în alb din pălărie texană până la ciocate, m-a invitat foarte prietenos să merg cu ei în turneu. Nu cred că era ZZ TOP, ci o altă trupă de-a lui, nouă. Am fost bucuros ca un copil să plec cu ei. Amuzant a devenit la jumătate de zi după trezire, când mi-am dat seama că nici măcar în vis nu am fost dorit ca fotograf, Billy mă angajase ca basist.

”Săftița” la TNB

Domnul Caramitru a deschis seara, spunând că acest concert reprezintă inaugurarea unei noi săli, amfiteatrul în aer liber de pe clădirea TNB. L-a prezentat pe arhitectul întregului proiect și a făcut o glumiță legată de ploaie. Concertul a început cu un intro sensibil, subtil al lui Marius Mihalache, la țambal, apoi cu vocea Arabelei și emoționala Doină. Priveam prin geamul din cabina de sonorizare, de unde proiectam, alături de Sebastian, care a pus la punct toată partea tehnică, fotografiile în timp real, încercând să le facem să curgă odată cu muzica. Un sentiment grozav să vezi fotografiile proiectate la dimensiuni uriașe deasupra muzicienilor, însoțindu-le muzica. Amfiteatrul era plin ochi, lucrurile mergeau bine. Arabela a spus că poate n-ar trebui să cânte a treia piesă, Paparude, pentru că de fiecare dată când o fac, începe ploaia. Fotografiile rulau și Sebastian a întrebat Plouă?`, dar am crezut că glumește, până ce am văzut stropii pe geam. Energia era tare faină pe scenă și-n sală, oamenii aplaudau, îi încurajau, dar când a început să toarne, concertul s-a oprit. În 10 minute, toate instrumentele, cablurile erau strânse și puse la adăpost. Concertul se reia în seara asta, la Sala Studio, acoperită, bineînțeles, unde sunt așteptați spectatorii cu bilete pentru sâmbătă și pentru duminică. Ideea cu proiecțiile rămăne în picioare.