I-a întrebat pe toţi spectatorii cu care a cântat cum îi cheamă, iar ultimul se numea Bogdan. “Înseamnă ceva?”. “Da, înseamnă darul lui Dumnezeu”, a răspuns tânărul. “Aa. Dar nu suntem cu toţii darurile lui Dumnezeu?”. Apoi, aşezat pe buza scenei, Bobby Mc Ferrin s-a mai gândit un pic şi a zis “Mă rog, nu chiar toţi”. Eu am simţit, pe 30 ianuarie, la Sala Palatului, că Bobby Mc Ferrin chiar asta e. Am auzit la sfârşit şi câteva nemulţumiri legate de faptul că a cântat mai puţin ca acum 5 ani şi că i-a pus pe alţii ( spectatori) să cânte. Judecând la rece, aşa e. Eu însă am simţit că acele 2 ore au însemnat altceva decât un concert sau spectacol. A fost o întâlnire cu Muzica, căci Bobby este o întrupare a Muzicii, a tot ceea ce are ea mai frumos: libertate, joacă, armonie, bucurie vie, pură, comunicare directă. Nu cred că am mai văzut vreodată la Sala Palatului o asemenea comunicare, de multe ori publicul funcţiona ca un grup backing vocals şi Bobby a reuşit asta fără să se roage de nimeni, fără să forţeze nici un moment. Omul insista mereu să se cânte, nu să se aplaude sacadat. La bis, s-a aşezat din nou pe buza scenei, i-a întrebat pe cei din primul rând dacă vor alune şi a aşteptat întrebări din sală. “Cum se face că iubiţi aşa mult viaţa?”, “Ne mai cânţi ceva?”, “Povesteşte-ne ceva despre câinii tăi”. Cea mai tare a fost o fetiţă care l-a întrebat “Pot să iau şi eu o alună?” Fotografia e de acum 5 ani,  am promis că zilele astea postez doar color, iar acum am tras numai alb-negru.