Sâmbătă dimineaţa a început asediul, nu se mai putea sta în centru, oraşul era suprapopulat de turişti, era o aglomeraţie care te buimăcea, te epuiza, nu mai înţelegeai nimic. Trebuia să plec de acolo. Numai ca să întreb cu ce vapor pot să fug am stat 10 minute la coadă. Sunt două variante: ori dispari pe o străduţă lăturalnică, incredibil de liniştită la doar 2 minute de locurile clasice, ori te duci pe insule. Am ales-o pe cea mai îndepărtată, după vreo 2 ore de plimbare pe străduţele neştiute ale Veneziei. Drumul a durat o oră cu vaporul, iar când am ajuns pe Burano am vrut să mă întorc imediat: era cu totul altă poveste, singura legătură cu Venezia era un canal mic, plin cu bărcile parcate ale localnicilor, care străbătea insula. În rest, totul era diferit, case mici, de un etaj, două, vopsite în culori vesele, atmosferă mediteraneană, pe orice străduţă intrai dădeai peste rufe întinse mândre la soare…O gaşcă de pisici mari socializau în părculeţul de lângă debarcader, fără să ştie ce e ăla un câine sau o maşină…Când de liniştită era insula, se auzea de undeva muzică, m-am luat după ea şi ghici peste ce amdat.