Sâmbătă m-am întâlnit cu Mani şi am înţeles cum stă treaba cu formaţia Urma. La prima auzire succesul e dat de  vocea lui caldă, orchestraţiile acustice, prietenoase, compoziţiile de bun gust, de felul în care se completează instrumentiştii, etc. Toată treaba asta vine din faptul că tipul ăsta înalt şi slab, manierat şi calm, are o obsesie: să nu facă nici un compromis cu muzica lui. Să aibe cel mai bun sunet posibil, să nu lase nici un amănunt de capul lui, să pigulească fiecare acord, fiecare poză ce apare pe un disc. Cel mai recent, “Trend Off”, conţine o cărticică cu fotografii din arhiva lui Cosmin Bumbuţ şi Mani mi-a povestit câte zeci de ore a stat cu fratele său, care a făcut grafica albumului, pentru a alege la fiecare piesă fotografia ce se potrivea ca stare. Îmi place să cunosc oameni atât de implicaţi în munca lor, oameni care nu spun “las că merge ş-aşa”, în orice domeniu ar fi asta şi se dau cu capul de gard până iese cum trebuie. Interviul l-am făcut cocoţaţi pe-un ziduleţ de piatră din părculeţul Ateneului şi am mai stat apoi la poveşti, am găsit mai multe subiecte comune, Florian Pittiş, bicicletele, revista Vox Pop Rock, la care eu scriam pe la jumătatea anilor 90. E aiurea că pe atunci existau mai multe reviste săptămânale de muzică, iar acum, când suntem în circuit, cele mai mari nume concertează aici, plus zeci de cluburi, etc, abia dacă iese o revistă lunară pe felia asta. Mani a fost atât de drăguţ să-mi spună că îmi citea articolele despre trupe româneşti din “Formula AS”. M-am bucurat şi să aud că înainte de întâlnire s-a uitat pe siteul ăsta, mulţumesc, tocmai mă întrebam dacă o face cineva vreodată.