Nenea Stan, un foarte bun prieten de familie din copilăria mea, a plecat la un moment dat spre Australia, cu un vapor plin cu oi – era medic veterinar. La întoarcere a adus o combină stereo mică, argintie, cu boxe detaşabile, exact cum am şi eu acum, şi trei casete originale, la care, noi, puştanii, ne uitam de parcă erau din platină. Nena  “99 Red Baloons”, un Best Of Rod Stewart şi o casetă ce avea pe copertă un omuleţ ce purta doar un şort, cu o chitară în mâini, o imagine ce vibra, ca şi cum se vedea într-o serie de oglinzi. Pe casetă erau trecute patru litere, despărţite de un soi de fulger, plus “`74 Jailbreak”. Când ascultam în tăcere la boxele stereo, una în stânga, cealaltă-n dreapta, Jean Michel Jarre, Jon & Vangelis sau Rod Stewart, era magic, cobora de undeva o linişte, o armonie, pe care nu le cunoşteam. Când puneam, mai rar,  “Jailbreak”, mi se ridica părul în cap, se zbârlea pielea pe mine, făceam cunoştinţă cu o muzică, cu o energie nouă.  “Jailbreak” a rămas şi astăzi unul din albumele mele favorite. E un clişeu să spun că nu-mi trecea prin cap că-l voi vedea pe omuleţul Angus din Australia la 10 metri distanţă zbânţuindu-se cu aceeaşi energie pe care am simţit-o ascultând primul meu disc AC/DC, pe la mijlocul anilor 80. Cum condiţiile de fotografiat nu au fost tocmai prietenoase, şi înainte şi după concert m-am gândit că mă voi bucura ca un copil tâmpit dacă îmi va ieşi o foto. Vechiul meu Canon AL1 a supralicitat şi au ieşit vreo 3, iată încă una din fotografiile de la concertul AC/DC de duminică seara.