A doua zi după AC/DC era programat concertul John Mc Laughlin la Sala Palatului, dar nu, mulţumesc. Data trecută când l-am văzut în concert am plecat bombănind în barbă, 4000 de oameni aplaudau frenetic, iar eu nu înţelegeam o boabă din ce se cânta pe scenă. Impresia era că omul cântă doar ca să vadă cât de repede poate să-şi mişte degetele şi cât  se poate apropia de absurd. Adică mult diferit faţă de Al Di Meola, un mare virtuoz, dar unul care face o muzică luminoasă, pe care o poţi simţi, are un parfum mediteranean, e caldă, umană. Uluitor cum 6 instrumentişti se pot înţelege atât de fluid pe scenă, cum pot comunica şi crea acolo, pe loc, o astfel de muzică. Cred că a fost cel mai bun concert de-al său, dintre cele văzute până acum de mine. I-am mai văzut de 4 ori pe scenă pe Stones şi pe Scorpions, dar Di Meola este singurul pe care l-am fotografiat de fiecare dată. Şi mâine aş merge să-i mai ascult pe oricare dintre ei. În septembrie 2008 a fost o fază haioasă la concerul italo-americanului: după prima piesă mi s-au terminat bateriile, am ieşit glonţ, am traversat, cumpărat din colţ unele noi şi am mai prins a treia piesă întreagă. Acum, i-am mulţumit în gând pentru că a fost prima oară când apare pe scenă cu altă cămaşă decât una albă, care nu dă prea bine la poză în reflectoare. Lumina a fost slabă, aşa că din ce am făcut în faţa scenei am ales doar una, în rest cele care-mi plac sunt trase din locul meu preferat de la Sala Palatului, unde m-am retras pentru restul concertului. Fotografii mai noi şi mai vechi cu Di Meola, aici: http://www.iulianignat.ro/portfolio_jazz.html