Când am ajuns sus, la fortăreaţă, mai aveam de stat vreo 15 minute, dar dacă mi-ar fi zis cineva că am la dispoziţie două ore, aş fi luat o figură mirată, infantilă şi aş fi zis:” cum, doar atât?” După două ore de călătorie pe mare, Pargas apăruse ca într-un film, cu o micuţă peninsulă, pe care se vădeau rămăşiţele unei cetăţi, dându-se treptat la o parte, pe măsură ce înaintam. Am umblat vreo oră şi jumătate pe străduţele întortocheate şi strâmte, nu prea mi-a ieşit nimic, şi, în cele din urmă am urcat la ruine, aproape de ora de îmbarcare. Se vedea superb de sus, marea, golfuleţele cu stânci în care se bălăceau oamenii, orăşelul cu case mici. Am tot aşteptat să intre cineva în bătaia obiectivului de 300 mm, la ora prânzului erau puţini oameni ieşiţi pe străduţele lăturalnice, care nu erau aglomerate cu  magazinaşe, însă în cele din urmă siluetele au apărut.