Pe la patru dimineaţa am ochit un hamac pe malul mării şi m-am înfipt în el. Nu mi-a trecut prin cap că o să mai cobor de acolo după şapte – opt ore, cu o uşoară revelaţie la activ. Când a ieşit soarele, m-am oprit din bălăngăneală şi m-am uitat în spate. Tipul ăsta era cam înfrigurat, îi amorţiseră oasele şi i se lipeau pleoapele , dar n-ar fi făcut nici o mişcare, nici un gest care să tulbure somnul adânc al pesoanei cuibărite în braţele lui în sacul de dormit. I-am admirat stoicismul, ataşamentul, dacă ar fi văzut cum vine tornada, ar fi strâns din dinţi şi ar fi trecut prin ea. Eram foarte aproape, o situaţie intimă, i-am făct semn spre aparat, dacă pot să-l fotografiez, a înclinat pleoapele şi un pic capul, în semn că da. Mulţumesc, gringo, îţi sunt recunoscător pentru că m-ai lăsat în povestea ta! Cât despre mine, am auzit pe la opt dimineaţa cum boxele mari, amplasate pe nisip încep să vibreze şi am crezut că gata, s-a terminat, mă ridic şi mă duc în pat, dar asta până să aud cât de frumos sună Dire Straits, în surdină, amestecat cu sunetul valurilor. E aşa o bulibăşeală în Vama Veche, n-am mai stat acolo de trei ani, dar altfel, unde mai poţi da peste aşa ceva? Am rămas bun prieten cu acel hamac, îl sun în fiecare an de ziua lui şi de sărbătoarea recoltei.