Am cumpărat din Braşov un CD cu Jimmy Whiterspoon, şi, după ce l-am ascultat, am pus CDul cu lăutarii din Naipu la casetofonul maşinii. I-l promisesem demult colegului Longin, aşa că a fost ca o surpriză de sfârşit de drum. Peste zece minute sună telefonul, zic “Relono, tată, ia ascultă aici” şi dau casetofonul tare. Ea zice “Ia auzi ce ascult eu aici” şi dă casetofonul tare. Era acelaşi CD, fir-ar să fie! Cu vreun an în urmă, i-am recomandat “Gloria târzie a lăutarilor din Naipu”, unul din preferatele mele din splendoarea de colecţie “Ethnophonie”, realizată de Speranţa Rădulescu. Lorena a fost mult mai harnică decât mine, care tot zic că merg la Naipu din 2004, de când i-am văzut prima oară, la MŢR. A ajuns acolo, s-a împrietenit cu bătrânii, i-a înregistrat şi a făcut emisiune la radio cu ei. Acum , la vreo două săptămâni de la faza cu CDul, a făcut rost de-o maşină, şi sâmbăta trecută, spre după amiază, am ajuns în sfârşit la Naipu. Bătrânii ne aşteptau în poartă, eu cum l-am văzut pe Marin Duţă, am sărit pe el, nu mi-a mai păsat de ceilalţi. Omul arată ca o vedetă de film mut, are nişte ochi hipnotici, parcă-i mereu machiat, iar când am început să-l fotografiez, a luat chitara şi a început să cânte cu un glas atât de puternic, că se auzea în juma de sat. “Când cânt la microfon se aude până-n Carapancea, la 5 km”, zice, şi-l cred. Ceilalţi au început să-i cânte Renolii într-o cameră, dar îi tot rodea ce fac eu cu bătrânu, de ce nu-i bag şi pe ei în seamă, tot ieşeau şi intrau în vorbă. N-am fost tocmai politicos, m-am revanşat mai târziu, dar mai era puţină lumină şi nu aveam timp şi chef să stau de explicaţii. Apoi am intrat cu toţii în casă şi s-au pus iară pe cântat. Tot articolu apare astăzi în “Formula AS”.