Un domn elegant, la costum, cravată, m-a întrebat “Ale cui sunt fotografiile? Ale dv? Glumiţi, nu?”. Şi o fată mi-a spus că de la jumătatea expoziţiei nu mai auzea nimic în jur, deja era la Venezia. Au mai fost şi alte complimente şi cuvinte frumoase, dar eu m-am bucurat cel puţin la fel de mult să văd oameni ce stau un minut, două, în faţa fiecărei fotografii şi, după ce le termină pe toate, se întorc să le mai vadă odată. Standul cu expoziţia “VENEZIA, pasaje, năluci, ocheade“, de la Târgul de Turism, arăta foarte bine, panouri negre, spoturi de lumini, o treabă profesionistă a organizatorilor. A fost pentru prima oară când stau lângă o expoziţie pe toată durata desfăşurării ei, câte 6-7 ore pe zi, de joi până duminică. O experienţă care a meritat, pentru că am putut comunica cu oamenii despre fotografii, lucru ce-mi lipseşte. De multe ori am impresia că fac fotografii şi expoziţii doar pentru orgoliul meu şi nu ăsta-i scopul. Reacţiile au fost foarte diverse, am văzut oameni care pur şi simplu ricoşau din tablouri, se apropiau pentru două secunde, apoi se întorceau şi porneau ţintă spre alt stand într-o dinamică ce părea că provine dintr-un contact cu un zid de cauciuc. O grămadă de elevi sau de liceeni se postau în faţa unui tablou, îşi făceau poze unii altora şi se cărau fără să arunce o privire fotografiilor. Ca şi cum te-ai duce la târgul de carte, te-ai poza cu un volum baban în mână, zâmbitor, fără măcar să te uiţi la titlu. Au venit câţiva foarte tineri posesori de aparate profi, care pozau expoziţia din anumite unghiuri interesante, cu spoturile de lumini în fundal, dar care nu s-au uitat o clipă peste tablouri. Dacă nu eşti curios, nu te interesează fotografia, la ce mai faci asta? Măcar uită-te, să înveţi ceva din tâmpeniile altora. Am văzut doi directori de mari teatre din România trecând pe lângă expoziţie ca şi cu acolo ar fi fost un spaţiu vid, fără să arunce un sfert de privire, fapt care mi-a amintit cam cum este înţeleasă fotografia în România. Prima opinie am primit-o de la Loredana, căreia i-a plăcut cel mai mult o fotografie ciudăţică, pe care un prieten fotograf îmi recomandase să nu o pun în expoziţie. Următorul care şi-a spus părerea la târg, un fotograf cunoscut în România, autor al unei expoziţii color despre măştile carnavalului, s-a oprit exact la aceeaşi fotografie. Şi la cea mai dubioasă fotografie din expoziţie, total neclară, pe care a apreciat-o mai apoi, un alt fotograf-profesor, căruia i-au plăcut doar cele care nu lămureau deloc lucrurile. Spunea că fotografiile care spun tot, explicit, nu-l atrag cu nimic. Alţii au zis “foarte frumos, dar astea mişcate ce caută aici ?”. O fată înaltă şi subţire, care s-ar putea să ajungă la Venezia la studii, mi-a spus că expoziţia a cam speriat-o şi că singura fotografie ce i-a plăcut e cea cu copiii. Iar o doamnă în vârstă, mare admiratoare a Italiei turistice, m-a rugat să o însoţesc şi să-i explic fotografiile, adică ce adâncime trebuie să aibă apa ca să poată circula gondolele prin ea, etc. Din când în când concluziona în faţa unei fotografii “aha, aici avem tipuri de măşti!”. Un consul sud-american a venit în fiecare zi cu câte cineva, îi arăta, îi explica, mi-a plăcut entuziasmul său, felul deschis în care se bucura de fotografie. Cam ăsta cred că-i scopul ei.