Pășeam cât puteam de silențios prin iarbă, dar aveam senzația clară că o fac degeaba. Dintr-un moment în altul, potaia o să sară-n picioare, o să latre isteric și o să alerge în jurul meu, trezind jumătate din oraș. Părea exact genul. S-a ridicat pe picioarele din față, și-a ciulit urchile și m-a ațintit cu privirea. Acum începe circu, m-am gândit. Până la urmă s-a dovedit a fi o cățea cuminte și adorabilă, iar eu tip care pune prea ușor etichete. O chema Bianca, iar doamna îi vorbea în italiană. Din nou din minte mi-a țâșnit o categorisire. Ce fiță mai e și asta? Atât de simplu. Doamna a trăit mulți ani în Italia, a fost a doua sa casă, iar Bianca e o italiancă păroasă, de când era un ghemotoc a vorbit cu ea în italiană. Când soțul ei s-a dus și a rămas pe acolo singură, doar cu Bianca, a decis să se întoarcă în Tulcea. Când e frumos afară, ca mulți alți tulceni, își ia un scăunel sau o pernă, se așează pe malul Dunării, printre parâme, bârci, pasarele și aruncă un fir în apă, așa, de plăcere.
Tulcea, august 2014.