Înainte de a merge să fotografiez pentru a treia oară spectacolul Casanova, de la Teatrul Odeon, m-am uitat peste ce ieșise după primele două spectacole. Și am înțeles de ce nu am mai mers de câțiva ani să fotografiez teatru și nici n-o să o fac prea curând. Atunci, am făcut un lucru pe care trebuia să-l fac demult. Am printat fotografii din Viața e vis și din Casanova și le-am dus actorilor. Rezultatul a fost spectaculos, s-au bucurat ca niște copii. Marius Stănescu, pe care atunci l-am cunoscut, deja transformat în Casanova, s-a dau înapoi și a spus de cinci ori Vai de mine! Istvan Teglas, căruia i-am dat fotografia mea favorită din Viața e vis, în care face un rol grozav, mi-a spus că abia cu o zi înainte, sau chiar în acea dimineață descoperise exact aceeași fotografie pe net! Postată cu vreo trei ani în urmă. O doamnă contesă și-a amintit ceva de atmosfera lui Fellini și mi-a spus să stau liniștit că fotografia digitală e un moft și o să dispară în curând, tot pe film e baza. Iar un domn cu tricorn și mustață, m-a luat în brațe, a dus repede fotografia la cabine, deși spectacolul începea în două minute, apoi mi-a povestit că are o serioasă colecție de fotografie veche, de epocă. Într-o zi, dealerul său tot trăgea de el, să-i arate un nou set de achiziții. El nu prea avea chef, dar a cedat, și, în timp ce se uita plictisit în vraf, a dat peste o fotografie cu bunicul său. N-a schițat nici un gest, nici măcar atunci când a găsit și o fotografie cu mama lui, copilă, le-a cumpărat liniștit, fără ca dealerul să-și dea seama, deși lui îi sărise inima din piept și-i venea să sară în sus de așa descoperire.