Prietenul franco-sibian Louis Guermond îmi povestea ce încântat este de călătoriile cu trenul în România, ce povești aude, ce bucurie să vorbească cu oamenii. În Franța, în trenurile de mare viteză, lumea se urcă, nu se uită-n stânga sau în dreapta, scoate laptopul, telefonul, tableta, nu scoate nimeni un cuvânt și-ntr-o oră, două, gata, a ajuns la destinație. Îmi place și mie să ascult povești, însă am o reținere să intru în vorbă cu colegii de drum, pentru că poți da ușor peste unul care vorbește încontinuu, nu se oprește și asta mă obosește, îmi strică plăcerea de a merge cu trenul. Când am plecat la Sibiu, cu fotografiile expoziției No Direction Home în două sacoșe, am avut în față un cioban înstărit din Jina, mutat prin părțile Făgărașului. Am zis să intru în vorbă, m-aș fi bucurat să-I ascult povestea, dar, cum se întâmplă deseori, încercările de a da de lucruri personale, umane, se duce la discuția despre legi strâmbe, parlamentari, chestii sociale, generale. Când a coborât, am zis mersi, dar mai încolo, parcă mi-ar fi prins bine ceva companie. Trenul rapid intrase în ritm de personal, se întuneca, în vagonul din față era un singur om, în al meu, ultimul din tren, mai era unu. Am zis mersi când am ajuns, pe la 11 și l-am zărit așteptându-mă pe prietenul italo-sibian Maurizio.