Intrasem într-un ritm, trăgeam zece filme, le duceam la developat și așteptam ca pe ace să văd ce a ieșit. Pe drum, spre centrul de developat, mă uitam de fiecare dată lung  la figurile fotogenice de la intersecția a două bulevarde și încercam să-mi fac curaj să scot aparatul și să trag. Dar situația era deja încordată și aparatul meu ar fi creat mult stres. Oamenii aveau câte o mică tarabă cu legume, ghemuri de ață, și stăteau pe vârfuri, cu ochii în toate direcțiile, iar când striga cineva ”comunitarii”, ”poliția”, în câteva secunde strângeau și se fofilau. Eu mai lipseam. Într-o zi, am văzut bătrâna asta, ce vindea ceva lângă un chioșc, am mers la ea și am întrebat-o dacă îmi dă voie să-i fac o fotografie. M-a întrebat blând de ce. I-am spus că e foarte frumoasă și nu am mințit deloc. A acceptat, un pic stânjenită. Dar eu nu voiam un portret, așa că m-am îndepărtat câțiva metri, vreo zece, și m-am așezat pe vine într-un colț, cu aparatul la ochi, așteptând. După vreo două minute, florăreasa a ieșit din chioșc și a început să vocifereze, că de ce fac poze, că profit de bătrânică, că n-ar fi trebuit să mă lase, că o pun pe internet și scot o grămadă de bani și ei nu-i dau nimic. Am tăcut și am așteptat, când, deodată, o altă gypsy lady a sărit cu gura, dar în apărarea mea, că fac ce vreau eu, sunt pe stradă, că i-am cerut voie, că ce,e ilegal să faci poze, ce se bagă aia. Eu eram la mijloc, cu aparatul la ochi și așteptam, dar știam că mai pot aștepta doar câteva secunde, pentru că situația devenise extrem de tensionată și de stânjenitoare pentru bătrânică. Imediat, am văzut omul acesta venind spre cadrul meu, am declanșat, am înclinat recunoscător capul spre avocata mea și am plecat. Ar fi fost frumos din partea mea să mă întorc odată cu fotografia pentru bătrânică.