Am revenit la Dubova după vreo zece ani, și ce schimbare! Pensiuni peste vile peste pensiuni peste căsoaie, grămadă, pe luciul Dunării. De la intrarea în Dubova, abia dacă am zărit apa, și nu erau variante de a ajunge la râu, doar dacă  te cazai la o pensiune. Prietenii îmi povesteau cum stăteau toată ziulica pe malul apei, pescuiau și făceau baie. Nu mai înotasem în Dunăre de vreo 7 ani, de la Cetate, așa că abia așteptam. Când am ajuns la singurul loc de unde credeam că putem plonja, am văzut că și ăsta era cu circuit închis, însă eram cu un prieten ce deschide toate porțile. Ce senzație să faci pluta cu toate stâncile, munții în jur, cu liota de rândunele de deasupra,cu amintirea discuțiilor de aseară, cu somni lungi de 10 metri, care poate se strecoară ceva mai jos de picioarele tale, cu toate poveștile despre oameni ce își riscau viețile în timp încercau să treacă noaptea Dunărea spre Iugoslavia!