La șase dimineața, în centrul Timișoarei, o fotografiam pe Andreea, cât se poate de goală și de însărcinată. Iubitul ei stătea de șase, cu hainele la îndemână. Eu eram cel mai stresat, și, tocmai când văzusem că în Piața Unirii sunt amplasate camere video, am zărit cu coada ochiului o siluetă ce venea spre noi. N-am avut timp să mă panichez, pentru că am recunoscut-o imediat, de departe. Mersul acela de puma urbană și nelipsita-i bâtă din bambus. Am îmbrățișat-o pe Cristina, care mi-a spus la ureche “N-am mai dat de trei zile pe acasă. Vrei să-ți fac un dans cu bâta?” Mă rog, nu cred că a zis “bâta”, a rostit numele oriental al instrumentului, dar nu mi-l amintesc. Ideea e că părinții mei nu mi-au impus multe lucruri,, n-am avut mari restricții în copilărie, însă trei-patru reguli le-am respectat cu strictețe. Una din ele este “Nu refuza niciodată o veche prietenă care vrea să facă un dans matinal cu bâta!” Așa că le-am făcut un semn amicilor mei, Andreea s-a îmbrăcat, ne-am dat un pas în spate și Cristina a canalizat energia acelei dimineți, a bucuriei întâlnirii noastre în acel dans marțial, tocmai când soarele apărea după turlele catedralei. Magic!