Fotografiam pe sub arcadele din centru, cu gândul ca, odată cu înserarea, să mă retrag câteva ore la hotel, când am auzit sunetele. M-am îndreptat ca hipnotizat spre ele. Ce şanse erau să ascult, la ditamai boxele, Pink Floyd răsunând în Piaţa San Marco? Şi nu orice, chiar o piesă pe care o ador, instrumentala ce deschide “Division Bell”. Îmi imaginasem deja cum o fi fost la concertul dat aici,  la Veneţia, în 1989, pe o scenă amplasată pe ape, în faţa Palatului Dogilor. Chiar şi acum, doar la o simplă înregistrare, plutea ceva în aer, locul se potriveşte într-un mare fel. Am ridicat privirea şi am rămas aşa mai mult. De dimineaţă plouase, toată ziua fusese mohorâtă, dar acum, pe înserat, norii se spărseseră şi cerul devenea senin. Zilele următoare a fost soare puternic. Duminică dimineaţa, cu vreo oră înainte de a pleca din Veneţia am dat peste muzica unei alte formaţii care mă “urmăreşte” de ani buni.