Pe Jimmy l-am cunoscut acum vreo 5-6 ani, poate mai mult, când m-am întâlnit în Herăstrău cu Luiza Zan pentru o serie de fotografii pentru copertă. Impresia mea de atunci cum că ar fi un tip mai tăcut şi încruntat s-a spulberat anul trecut, într-o noapte de mai, când i-am reîntâlnit pe cei doi cântând alături de Eddie Neuman într-un club din Hanul lui Manuc. Veneam de la alt concert, am luat-o pe jos de la Sala Palatului, începea să picure şi să fulgere serios în Bucureşti, când am ajuns, pe la jumătatea programului. Care a fost absolut minunat, un jazz blues atât de rafinat şi de natural cum rar mi-a fost dat să aud în concert. Apoi am rămas la poveşti şi am înţeles că Jimmy e cu totul altfel decât mi-l imaginam. La fel de mult mi-a plăcut şi ce face cu chitara la Urma, nu doar solourile, dar şi atmosfera pe care o crează, în aceeaşi poveste cu trupa, dar cu propria personalitate. La sfârşitul concertului de la Palat a băgat şi un pasaj din Miles Davis, ceea ce m-a gâdilat la fix.