Pentru că, probabil, mulţi dintre cei 50000 de oameni mari ce s-au zbânţuit duminică seara în Piaţa Constituţiei au ascuns înăuntru un copil  rebel, un copil problemă, pe care, cu timpul, l-au băgat într-un borcan sau au uitat de el. Iar Angus Young, prin natura meseriei sale, nu doar îşi permite, seară de seară, să fie un copil tâmpit, dar asta îi e meseria. Apoi, dacă Brian Johnson este excelentul solist vocal al trupei AC/DC, ceilalţi trei crează un angrenaj ritmic remarcabil, precis, fără cusur,  Angus nu este chitaristul solo al formaţiei. El este chiar AC/DC. Fără nebunelile sale, imaginea ar fi un pic tristă: o scenă spectaculoasă, nişte tipi care cântă aceleaşi piese în faţa unui public de stadion îmbrăcat în uniforme, tricouri negre cu inscripţia trupei. Bineînţeles că şi damblageala lui Angus e bine studiată şi dozată, dar, dusă la extrem, aşa cum face la fiecare concert, devine naturală, autentică, , simţim că omuleţul ăsta de 55 de ani îşi consumă toate energiile pentru show, pentru a crea o legătută emoţională, palpabilă, cu noi. În felul ăsta ne aduce o scânteie atât de preţioasă din perioada în care cuvintele de bază ce roiau în jurul unui concert rock-n-roll erau revoluţie, rebeliune, inspiraţie, revelaţie, nebunie, şi nu, aşa cum se întâmplă azi, marketing, strategie, tehnologie, restricţii, bun de larg consum. Nu-mi pot decât vag imagina ce însemnau concertele AC/DC spontane, ce energii erau acolo, când Bon Scott îl lua în cârcă pe Angus, ce continua să cânte, şi-l plimba prin public. În seara în care Angus arăta la Bucureşti că duce scânteia rock mai departe , un alt omuleţ electric, adulat pentru talentul şi dăruirea sa, părăsea întreaga scenă şi să traversa curcubeul: Ronnie James Dio, cea mai bună voce pe care heavy – metalul a avut-o vreodată.