O melodie frumoasă mi-a răsunat în urechi încă înainte de concert, la întrarea în sală:  “aveţi voie să fotografiaţi tot concertul, fără bliţ”. Adică “fă-ţi treaba cum crezi că-i mai bine, dar nu deveni mârlan să deranjezi artistul sau spectatorii”, ceea ce ar trebui să fie mereu regula nr 1. Mulţumiri Fundaţiei Phoenix, ei au rămas cam singurii care nu impun restricţii peste restricţii. Jean Michel Jarre a intrat printr-o uşă de sus, direct prin Sala Polivalentă, pentru o baie de mulţime, care a continuat tot concertul, cu adresări în română, declaraţii de dragoste, vă iubesc, trăiască România, etc. Nici că se putea un concert mai diferit, ca muzică, elemente vizuale, stil de comunicare faţă de cel al lui Bob Dylan, cu doar o seară înainte. Dar mai e o diferenţă: Dylan e în plină glorie, scoate discuri-capodoperă, iar Jarre trăieşte din trecut. A fost foarte plăcut să ascult şi să văd toate hiturile şi efecte speciale pe care le ştiam de pe casetele video din anii 80-90, când eram fan Jarre , dar în partea a doua, am simţit că toată ţopăiala în jurul butoanelor, exaltarea lui Jarre este forţată. Omul care revoluţiona concepul de show şi muzica electronică, aduna sute de mii de oameni la concerte mamut are acum nevoie să simtă că este iubit, să simtă afecţiunea publicului, să fie în prim plan. Concertul de acum 2 ani mi s-a părut, alăuri de Kronos Quartet, cel mai bun al anului în sală, mai legat, mai elegant. Categoric, chiar dacă apreciez un showman care ridică oamenii în picioare, prefer un Jarre sobru unuia ţopăitor şi exaltat. Fotografii din cele două concerte susţinute de Jean Michel Jarre la Bucureşti, aici  http://www.iulianignat.ro/portfolio_rock.html