În urmă cu o lună, petreceam o “noapte” de 17 ore în acceleratul spre Maramureşul pe care nu-l mai văzusem de vreo 7 ani. Festivalul se numea “Lungul drum spre cimitirul vesel”, dar nimeni nu s-a gândit, atunci când s-a urcat în tren, că va dura atât. A stat vreo două ore la Comarnic şi a continuat să acumuleze întârzieri, dar, poate pentru prima oară, m-a durut în cot de treaba asta, nu cred că mi-ar fi păsat nici dacă făcea 24 de ore. Am stat în lux, vagon de dormit, vagon resturant, locul în care mi-am petrecut vreo 7 ore. Era un vagon special, pentru ziarişti, pentru ambasadorul Irlandei, care mergea la festival, etc, şi CFR ul ne-a ţinut în puf, cu tot felul de bunătăţiuri şi de amabilităţi. Artiştii plecaseră cu o zi mai devreme, rămăseseră doar Rapsozii Gorjului, care au pornit să cânte prin tren, prin patru cinci vagoane. Pasagerii erau toropiţi de căldură, exasperaţi de întărzieri, nu înţelegeau ce se-ntâmplă, nu prea aveau chef, însă asta nu înseamnă că nu-şi scoteau urgent telefoanele să filmeze-pozeze. Cu o noapte înainte, Mambo Siria trecuseră prin accelerat cu trompetele. Pe la două noaptea, când se golise resturantul, m-am întors, m-am aşezat comod să citesc pe-o canapeluţă comfortabilă, să tot călătoreşti aşa, şi nu într-un accelerat  care miroase dintr-un capăt în altul  a pipi chiar şi la clasa întâi. Ca mare amator de trasee feroviale, am savurat momentul. Bănuiesc că, după călătoria de acum 20 de ani, Venezia-Bucureşti, ăsta a fost cel mai lung drum cu trenul, mai lung ca drumurile până la Budapesta sau Viena, dar acolo nici că mi-a cântat vreun taraf.