Nu eram pe lista de interviuri, am tot dat târcoale, mi s-a spus că nu se poate, dar cu puţin ajutor din partea Ancăi Constantin şi a lui Minel Stoica m-am trezit faţă în faţă cu bătrânul şi cu traducătorul. Îmi amintesc de blândeţea, de modestia lui, de înţelepciunea omului simplu, trecut prin multe, star în Cuba în anii 50, vânzător de lozuri pe stradă în 80 şi apoi vedetă mondială în 2000. Şi-mi amintesc mâînile lui uscate şi maronii, cu o atingere aspră, dar totodată catifelată şi prietenoasă, ca nisipul. A avut două concerte în primăvara lui 2005, primul star Buena Vista Social Club ce cânta în România. Am avut acreditare doar la al doilea, tour managerul era un neamţ, regulile erau foarte stricte, doar primele trei piese era voie să fotografiezi, dintre care la prima a cântat doar orchestra. Ibrahim a apărut îmbrăcat în alb, am făcut mai multe fotografii color, am tras câteva şi de la balcon, apoi m-am retras în spate. Era frustrant să vezi cum zeci şi zeci de spectatori fac o grămadă de poze cu bliţ, dar tu n-ai voie, fără bliţ. La bis, toată lumea s-a ridicat în picioare,  agitaţie, oamenii dansau, am mers mai în faţă, la 10 metri de scenă, unde era o zbânţuială generală, nu cuminţenia de la primele trei piese. Am scos vechiul meu aparat Canon, care arăta departe de un aparat profesionist, şi am apucat să trag două cadre până cineva m-a zmucit de curea şi mi-a strigat în ureche că nu am voie să fotografiez, şi că sunt măgar, că şi cu o seară înainte avusese aceeaşi problemă cu mine. Cu o seară înainte nu călcasem pe acolo, dar organizatorul principal al spectacolului, lângă care avusesem proasta inspiraţie să mă aşez, mă confundase. După ce m-am uitat peste toate fotografiile, mi-a fost clar că tocmai ultima îmi place cel mai mult, a meritat toată tărăşenia. De cele mai multe ori, lucrurile se încing pe scenă în a doua parte a spectacolului, când nu mai ai voie să fotografiez. Peste câţiva ani, când orchestra Buena Vista Social Club a avut un concert la Sala Palatului, am mers în culise şi i-am dat fotografia doamnei ce dansa cu Ibrahim. S-a uitat un pic buimăcită, apoi a început să plângă. Pot să spun cu convingere, după felul în care a privit femeia fotografia, că Ibrahim a fost un om tare bun.