N-aş fi putut să fac o expoziţie cu muzici tradiţionale fără o fotografie cu Nea Cacurică. La primele concerte după 10 ani în Bucureşti susţinute de Taraful Haiducilor, în decembrie 2000, am mers cu prietenii la Institutul Francez şi apoi la ARCUB. Două prietene i-au cerut autograf, Nea Cacurică a fost foarte încântat, a luat foaia de hârtie şi a început să scrie. Ne uitam unii la alţii, a durat vreo 5 minute. Când ne-a predat mândru foaia, am văzut scris cu litere mari, de copil, “Baicu Dumintru, zis Cacurică, ţambal şi voce”. Atunci când a început să strige, pe scena de la ARCUB, un cântec “de superare” în ţigăneşte, coordonatele mele spaţio-temporale au fost dereglate serios. Nu am auzit pe cineva să cânte cu asemenea patimă, nici un vocalist, din nici un gen muzical. Al doilea an, în 2001, eram la el în ogradă, îmi povestea supererile lui reale şi din când în când începea să cânte, ca o prelungire a vietii sale. Când i-am văzut pe cei din taraf aranjându-şi instrumentele în iulie 2007 la E Uranus fără el, am îngheţat un pic. Mi-a fost frică să întreb, în cele din urmă mi s-a spus că-i foarte bolnav. Aveam în gând să mă întorc la Clejani şi să-i mulţumesc, să-i zic că e cel mai simpatic şi mai pătimaş cântăreţ pe care l-am întâlnit, că “Pădure, verde pădure”, cântată de el, e piesa mea preferată din repertoriul “haiducilor”, dar, ca un ticălos ce sunt, n-am făcut-o. Fotografia, ce face parte din expoziţia “Buena Vista şi alte tarafuri”, e făcută prin 2005, la Hanul lui Manuc. Ce-i frumos e că aud în continuare de el, Caliu mi-a povestit cum l-a luat cu el la prima nuntă, pe când avea vreo 11 ani, iar o doamnă mi-a spus de curând că soţul ei a fost coleg de serviciu cu Cacurică, nu am ştiut că omul a fost angajat, dar adevărul e că muncea din greu, în câmpie, la sonde, aşa cum făcea şi la nunţi, cântând şi cărând de gât ţambalul nopţi întregi, prin uliţe desfundate.