De cele mai multe ori l-am văzut pe Grigore Leşe pe scenă încruntat, concentrat să conducă un batalion de oameni din regiuni şi muzici atât de diferite, comentând, ordonând, povestind grav. Uneori vărsându-şi năduful pentru modul în care munca sa şi în general muzica tradiţională românească NU este sprijinită , băgată în seamă de reprezentanţii statului. Din când în când îi mai zăream un zâmbet pe faţă, scos de naturaleţea ţăranilor muzicanţi cu care împărţea scena. Sâmbăta trecută, la concertul de la Sala Radio, , fără a avea o armată de oameni de strunit, Leşe a cântat şi a zâmbit larg. Şi nu de ceea ce au zis alţii, ci un zâmbet interior. A râs, a radiat, a glumit, iar concertul a devenit unul rotund şi senin.