Chiar a doua zi de dimineaţă, după “Tarafuri şi fanfare”, spectacolul din Dumbrava Sibiului organizat de Grigore Leşe, s-a schimbat vremea. Am coborât din căbănuţa de lemn a muzeului pe alei, la nouă dimineaţa, era cam pustiu, bătea vântul tare, se făcuse răcoare, înnorat şi, mai devreme sau mai târziu avea să înceapă ploaia. Sfârşit de septembrie. Am dat de un cotoiaş alb cu portocaliu, exact la motanii mei de acasă, mi-am petrecut ceva timp în compania sa, era cam singur printr-o liotă de câini, dar cineva mi-a zis că-i foarte iute de picior. Apoi am plecat să fac ceva fotografii, dar, nimic nou, nu ştiam ce vreau. Ştiu mult mai clar ce nu vreau. Era clar că nu mai vreau fotografii cu morile şi alte d-astea. Sunt atât de fotogenice, îţi atrag privirea ca un magnet, dar prefer să le admir şi atât, după 10 ani de la prima mea intrare în Muzeul Astra  nu mai am vreun imbold să le fotografiez. Vizitatorii încă nu apăruseră, prin parc singurele mişcări aparţineau frunzelor şi oamenilor care făceau curat. Care pot fi la fel de fotogenici precum faimoasele mori de vânt din Dobrogea. I-am fotografiat, am dat un semicerc al parcului până la lac, au început să intre primii vizitatorii şi când mă întorceam spre vilă, băgasem aparatul în geantă, mi-a ieşit în cale omul ăsta. Am rămas năuc, nu ştiam de unde apăruse, şi, la fel ca în majoritatea cazurilor, oricât aş fi căutat eu să inventez ceva, să regizez, nu aş fi reuşit în veci să vin cu ceva mai interesant .