Am văzut-o preţ de o secundă, chiar când părăsea, pe sub o arcadă, Piaţa San Marco cu un mic grup de prieteni, şi m-am luat după ea. Februarie, ploicică, pe la 11 noaptea, am urmărit-o vreo jumătate de oră pe străduţe întortocheate, până a ajuns într-un loc luminat, o punte. A rămas acolo cam un minut, timp să trag câteva cadre. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să urmăresc pe careva degeaba, mai ales noaptea , să nu trag nici un cadru. Imi amintesc de cel mai trist clovn pe care l-am văzut vreodată, pe acelaşi traseu. Un poliţist l-a uşuit din San Marco, ăsta a pornit târâindu-şi picioarele, era rangă, nu ştiu dacă alcool sau droguri. A început şi ploaia, se înnoptase, omul avea o grămadă de marafeturi pe care le căra după el. Îl urma un câine foarte bătrân, care-şi urnea cu greu picioarele şi avea o privire tristă şi inteligentă, se uita la mine şi parcă zicea: “ce pot să-i mai fac acum, îl cunosc de 10 ani!” Eu eram în urma lor, ăstuia îi mai cădea câte-o zdrăngănea din bagajele puse de-a valma în căruţ, câinele se oprea şi se uita lung la mine, eu  puneam la loc în căruţ ce lăsa în urmă, fără ca omul să-şi dea seama de ceva. I-am urmărit o perioadă, dar n-am dat de lumină, aşa că am luat-o pe altă străduţă. Ce-i amuzant la fotografia cu japoneza este că atunci când am întrebat-o pe Mara, fetiţa prietenilor mei, care-i place cel mai mult din expoziţie, s-a dus ţintă la asta. Şi culmea, ca un făcut, chiar acolo era prietenul Mihai, care, cu vreo 2 săptămâni înainte, când văzuse selecţia, îmi spusese că asta-i singura ce nu se potriveşte.

PS: Fotografia face parte din expoziţia “Venezia, pasaje, năluci, ocheade”, ce poate fi vizitată până pe 30 mai la sediul ICR din Aleea Alexandru 38