Pe 29 noiembrie 2010 aterizam la Dublin, fotografiam pe străduţele din centru, mergeam la Catedrala St Patrick`s pentru repetiţii, stăteam o jumătate de oră cu plapuma în cap la hotel, apoi mă întorceam la catedrală penntru concertul “Vocile din Cimitirul Vesel”. Noaptea, umblam vreo trei ore să-i fotografiez pe dublinezii trotilaţi şi fericiţi ca nişte copii în prima ninsoare a sezonului. Se poate numi o zi plină. Pe 29 noiembrie 2011 m-am trezit mai greu şi am mers la Ateneu să montez, împreună cu Andreea, expoziţia, ceea ce n-a fost lucru uşor. Am invitat doi prieteni, mari amatori de fotografie, pe Ovidiu şi pe Cristi, să se joace prin Ateneu, la repetiţii. Cineva m-a intrebat dacă o să iasă frumoasă expoziţia, şi i-am zis “cât de urâte pot fi fotografiile ca să nu iasă aşa?”. Am mai avut o expoziţie la cazinoul din Sinaia, dar aici e Ateneul, moşule, unde găseşti ceva mai tare? Şi-a găsit Andreea ( http://www.flickr.com/photos/andreeaaron/page3/ ) unde să-şi pună prima expoziţie şi m-am bucurat de asta. Am mers să iau trei fotografii refăcute, la 6.30 totul era gata şi aşteptam. Nu cred că mai mult de 10-15% din publicul ce a venit la primul concert bucureştean cu “Vocile din Cimitirul Vesel” a fost de interesat de fotografiile noastre din Săpânţa, dar nu e o mare surpriză. După patru expoziţii avute în toamna asta încă nu am primit un mail de la cineva interesat de un proiect, de a duce expoziţia în altă parte sau doar de a mă chema să-i pozez veioza. Însă încă am un sentiment grozav atunci când văd că fotografiile ies din dulap la lumina, respiră, prind viaţă, acolo-i locul lor. Şi rămân la părerea că, dacă e un om care se uită cu atenţie la fotografii şi zâmbeşte, sau, când pleacă spre casă îşi aminteşte de una din ele, ca de un cântec ce i-a plăcut, acea expoziţie a meritat făcută.