Am nimerit adresa, într-o seară zgbribilută de februarie: o casă cu etaj, chiar peste drum de Sala Radio. Răzvan Suma se încălzea înainte de ultima repetiţie, cu publicul. Urma turnel naţional, în care avea să fie primul român ce interpreta, într-un concert legat, cele şase suite de violoncel scrise de J.S. Bach. Am făcut interviul şi m-am gândit apoi dacă să-mi pară rău pentru că nu mi-am luat aparatul cu mine sau nu. Camera era foarte interesantă, cu oglinzi ( s-a dovedit a funcţiona ca sală de lecţii de balet a soţiei lui Răzvan), însă în întuneric. A apărut, pe rând, şi publicul, vreo 10 prieteni ai lui Răzvan, şi am rămas şi eu la concertul de două ore, fără pauză. Peste o lună, am trecut strada la concertul oficial de la Sala Radio, şi mi-am împlinit, într-un fel, un soi de vis idiot pe care-l împărţeam, în pre-adolescenţă, cu prietenul Şerban. Ne gândeam noi atunci să mergem la Operă cu tractorul sau cu o maşină de gunoieri pe care să o parcăm la vedere şi să intrăm la o seară de gală îmbrăcaţi în concordanţă cu maşina. Eu mi-am parcat bicicleta şi am intrat cu vesta portocalie, reflectorizantă, de gunoier, de sub care se rotunjea rucsacul cu aparate. M-am aşezat la jumătatea sălii şi tot concertul, două ore şi un sfert, am tras fix trei cadre, atunci când violoncelul se auzea mai tare şi atenua zgomotul clickului. Asta chiar dacă proiecţiile din spatele lui Răzvan erau deseori tentante. Aveam dubii dacă mă voi plictisi, însă n-a fost cazul, experienţa a fost grozavă.

http://www.formula-as.ro/2012/1009/planete-culturale-30/violoncelistul-razvan-suma-provin-dintr-o-familie-in-care-toata-lumea-se-ocupa-de-muzica-14822