Trei copchii de vreo 8-9 ani, îmbrăcaţi în tricouri negre cu Nirvana sau cu grozăvii heavy metal, se distrau de minune cocoţaţi pe gardul dinspre scenă. Cam toată lumea de acolo, din primul rând, era în bună dispoziţie având în vedere că venise probabil de pe la 5 după amiază ca să prindă acel loc. Cel mai bun din care să vezi un concert rock. Mi s-a părut că publicul de pe întreg stadionul framătă, e viu, şi asta s-a întâmplat şi pe scenă. N-a fost o interpretare a unor piese binecunoscute aşa încât să sune ca pe disc, lumea să le recunoască şi să fie mulţumită. S-a muncit mult la partea instrumentală, multe lucruri s-au născut acolo, pe scenă şi nu se vor repeta. Mi-a plăcut să intru din nou, după cinci ani, pe tunelul din spatele scenei şi să dau cu ochii de un stadion uriaş, cu zeci de mii de oameni. Fotografic, n-a fost mare şmecherie. Una la mână, între trupă şi fotografi, lipiţi de scenă, chiar la nivelul ei, doi malaci stăteau nemişcaţi cu camere de filmat pe umeri, fază pe care nu am mai văzut-o la alte concerte. Trebuia să faci un soi de slalom vizual printre ei. A doua, solistul vocal a purtat tot timpul o şapcă cu cozoroc pe ochi, aşa că puteai poza un nas şi o mustaţă. Oricum, eu mă aşezasem în stânga, unde ştiam că stă basistul, favoritul meu, care dădea ca dementul din cap şi împroşca bale mai ceva la Maşa, câinele lui Tiberiu.