Primele trei piese petrecute în buza scenei au fost foarte intense, e mişto să fii la mijloc, între dezlănţuirea spectatorilor şi trupa ce încearcă să pună stăpânire pe stadion. Interesant la Red Hot Chilli Peppers e că nu au dat năvală pe scenă şi au început să cânte, ci au intrat unul câte unul şi au încercat să intre în ritm, mai întâi cu tobe, apoi cu bass, să se audă între ei şi să pună rotiţele în mişcare. După asta, până am ieşit din tunel şi m-am dezmeticit, trecuseră deja încă două piese. Ca să pot intra să văd show-ul, trebuia să duc undeva aparatele, nu aveam voie cu ele pe stadion. Aveam o soluţie, cheile de la un apartament din apropiere, dar mi-am dat seama că nu am motivaţia pentru a fugi de nebun, cu rucsacul în spinare. Oricum, aş fi pierdut mai mult de jumătate din concert. Am dat biletul unui puşti, m-am aşezat pe trepte, muzica se auzea destul de bine, lună plină, începuse să bată vântul în ultima noapte de vară, era în regulă. Apoi, când îmi luasem gândul, a apărut o portiţă şi am intrat la timp pentru “By the Way”, “Give It Away” şi pentru a-l vedea pe Flea traversând scena în mâini, de la un capăt la celălalt. Am nimerit exact la peluza opusă scenei, cântăreţii erau nişte furnici isterice, stadionul un cazan spaţial, jos se vedea o mare de oameni ce se mişca. Mi-am amintit instant de ce îmi era aşa dor de un concert pe stadion şi de ce urăsc rahatul ăla de Piaţa Constituţiei sau alte improvizaţii gen Zone Arena. Emoţiile, energiile, rămân aici într-un loc, le simţi, sunt palpabile, nu se risipesc printre blocuri şi pe mirişte, eşti în aceeaşi barcă cu jdemii de oameni, care sunt şi ei prinşi în acelaşi joc. La peluză, oamenii erau toţi în picioare, chiuiau, cântau, se bâţâiau. Toţi cei cu care am vorbit după concert, indiferent unde avuseseră bilet, mi-au spus că s-a auzit foarte prost, ceea ce-i de macao, dacă aştepţi cinci ani pentru un stadion de concerte. Eu am rămas cu atmosfera, cu starea semieuforică ce plutea prin stadion.