Nea Gilache avea vreo cinci televizoare puse unul peste celălalt, în faţa patului din garsoniera sa, deschise aproape nonstop. Urmărea cu precizie seriale, talk-show-ri, se succedau unul după celălalt, iar când începea ceva, era mai greu să-i captezi atenţia. Aşa că ştiam că nu o să-l conving prea uşor să iasă din bârlog, însă mă bazam pe faptul că s-a bucurat ca un copil la prima sanie când i-am făcut cadou două CDuri pirat Ray Charles. “Nea Gilache, când mergem săptămâna viitoare la film?”. A zis că nu ştie, că e frig, să vadă cum se simte, că n-a mai fost la cinema de 25 de ani, dar am văzut că i-au sclipit ochii când i-am spus despre ce-i vorba. M-a sunat a doua zi “Gata, Iuliane, mergem”. Ne-am dat întâlnire la zece fără zece dimineaţa la Cinema Studio. Eu am ajuns la fără cinci, nea Gilache era deja acolo, îşi cumpărase bilet şi trepida. Mai eram vreo patru ameţiţi în sală la ora aia, aşa că ne-am aşezat fix pe centru, nimeni în faţă şi l-am simţit foarte emoţionat. Dintre toate filmele biografice cu muzicieni, pline de siropiri, “Ray” a fost decent. Chiar şi aşa, mă uitam cu coada ochiului şi-l vedeam pe nea Gilache cum îşi şterge lacrimile cu mâinile sale uriaşe, ca lopeţile. N-a durat mult şi m-a apucat şi pe mine, aşa că eram doi oameni un pic smiorcăiţi într-o sală goală de cinema.
Pe 14 februarie mă gândesc la nea Gilache, era ziua lui de naştere. Fotografiile-s făcute în 2003 la un concert împreună cu Nightlosers în clubul Backstage.