Pe scenă fuseseră înfipte probabil o grămadă de beţisoare parfumate, pentru că mirosea foarte bine, un aer exotic venea dinspre instrumente. Mai văzusem la lucru doi eroi ai Woodstock-ului, pe Alvin Lee, în 93 la Mamaia, şi pe Joe Cocker, în 95 pe stadionul Naţional şi în 2005, în Braşov , iar Santana era de departe concertul pe care îl aşteptam cel mai mult de la Bestfest. Am intrat în spaţiul dintre scenă şi public gândindu-mă la declaratia lui Jan Anderson, care, mai în glumă, mai în serios, spunea că Santana a ajuns să fie invitat special pe propriile lui discuri. O să reuşească el oare să fie stăpânul măcar pe scenă? După o jumătate de ora de concert, am înţeles că răspunsul este NU. Începutul a fost grozav, cu ‘ Soul Sacrifice ‘ şi cu imagini de la Woodstock. Numai că atunci oamenii ăia cântau de parcă urmau să explodeze, să cadă de pe scenă cu instrumentele-n mâini. Acum a fost clar că Santana nu mai are de gând să facă nici un sacrificiu pentru artă, iar cuvântul de ordine este compromisul. Pentru că între cei 20000 de oameni veniţi la show erau mulţi dintre aceia care, conform glumei colegului meu Bogdan, spun ‘Vai, mie îmi place mult Santana, dar mă enervează teribil chitaristul ăla mustăcios care cânta cu ea’. Santana a ales un recital- supă de două ore în care să mulţumescă pe toată lumea, cu şlăgărele ce nu aveau legătură cu restul recitalului şi cu tot felul de umpluturi. Nu vorbesc ca un nostalgic, îmi plac mult mai mult discurile noi Bowie, Dylan, Springsteen, decât cele de la început, şi nu spun că a fost un concert prost. Zic doar că e păcat ca un artist care poate aduce magie pe scenă să se complacă în melodioare de încântat tot poporul. Pentru că tot Santana a spus într-un interviu ceva care mi-a plăcut foarte mult, anume că la sfârsit de tot, Dumnezeu nu te întreabă ce prostii ai făcut în viaţă, ci ce ai făcut cu talentul, cu harul pe care ţi l-a dat, l-ai risipit sau din contră.