I-am văzut mâinile pentru câteva secunde, apoi și le-a băgat în buzunare, eu m-am învârtit în jurul lui, n-am mai rezistat și m-am dus la el să-l întreb dacă-mi dă voie să-i fac o fotografie. Doar cu mâinile. Stătea cu prietena lui la soare, în fața Operei și fata s-a dat deoparte pentru că nu voia să apară în cadru. Tipul zis că sigur că da, am tras două cadre, i-am mulțumit și am plecat. După vreo două ore, admiram în catedrala Sfântul Ștefan un cuplu de 60 și ceva de ani, doamna îmbrăcată frumos, coafată, domnul mai solid, în geacă și pantaloni de piele, ras și cu întreaga scăfârlie acoperită de tatuaje. Mi-am zis că-i pândesc și îi urmăresc când vor ieși, dar am uitat. Știam că de cele mai multe ori când cer voie să fotografiez pe cineva, îmi iese o fotografie mediocră. Așa că, după ce i-am cerut voie tipului cu mâinile, mi-am luat câteva secunde să mă gândesc la cadru, la fundal, etc. Pe loc, am crezut că am făcut ce trebuie. Noaptea, după vreo zece ore, fără să mă mai fi gândit la asta, în starea de somn-nesomn, mi-a venit în minte care era adevărata fotografie. Cea pe care am ratat-o. Mâna prietenei în una din mâinile lui.