Cu trei ani în urmă, tot în septembrie, am mers la prima ediţie a Festivalului Plai din Timişoara, în mare parte pentru a-l vedea+asculta+fotografia pe Al Di Meola, unul din favoriţii mei în ale muzicii. Ratasem primul lui concert în România, în 2000, aveam să-l mai prind de două ori în Bucureşti în anii ce au urmat, şi chiar sa-i iau un interviu, însă atunci era prima oară pentru mine. Cu vreo jumătate de oră înainte, pe la 12 noaptea, mai mulţi tineri se aşezaseră pe jos în faţa scenei, iar când Al şi Gumbi Ortiz, percuţionistul său, au început, s-au ridicat în picioare, sorbindu-le fiecare notă. Era un concert foarte acustic, se asculta cu gura deschisă ca să nu pierzi nimic, şi totuşi, pe la piesa a doua, a început o rumoare dinspre public, care curând s-a continuat cu huiduieli şi răgete. Omul a continuat să cânte, deşi pe faţa lui se citea mirarea. Spectatorii ce şedeau pe butuci urlau la cei din faţă să stea jos, pentru ca ei să poată urmări concertul într-un mod cât mai confortabil. Am mai întâlnit faza asta la mai multe concerte, dar la nici unul nu a ieşit atât de urât, nu înţeleg cum poţi să compromiţi o piesă a lui Di Meola doar pentru că ţi-e lene să te ridici în picioare. Cei din faţă s-au aşezat, eu mi-am pierdut poziţia ideală de fotografiat, şi am trecut sfoara, între scenă şi public, unde se aflau fotografii. Acolo unde am avut parte de una dintre cele mai jenante experienţe de când fotografiez concerte. Era un fotograf de vreo 50 de ani din Timişoara, profesionist ce părea că nu-i pasă dacă are de tras o nuntă de manelişti, un meci de polo sau revenirea lui Burebista, şi omul ăsta a clămpănit camera aia digitală de  sute de ori chiar sub nasul chitaristului. Chiar şi când în aer nu zbârnâia decât o notă subtilă, omul ţinea degetul apăsat pe buton şi trăgea zeci de cadre. Mai mult, i-a băgat sute de flashuri în ochi. Era un poster ambulant al lipsei de respect, un poster pe care organizatorii de concerte ni-l pot băga oricând în ochi “uite de aia nu vă lăsăm să faceţi poze, sau vă impunem condiţii tâmpite”. Dă-i unui tip de ăsta o cameră digitală cu o mie de cadre la dispoziţie şi o să calce totul în picioare. Îmi era o ruşine teribilă, pe de-o parte mă bucuram de concert, pe de alta nu ştiam unde să mă ascund, îmi era jenă că sunt acolo, că am un aparat foto în mâini, aş fi vrut să-mi pun deasupra o reclamă luminoasă ” Nu eu fac aşa, şi pe mine mă calcă pe nervi! Nu suntem toţi aşa!”. Am vrut de mai multe ori să plec de acolo, dar nu prea era loc de întors. De multe ori, la teatru, sau la astfel de concerte, nu am declanşat pentru a nu deranja, uneori am exagerat şi am greşit . Aici am rămas pâna la sfârşit şi fotografia mea preferată cu Al Di Meola este ultimul cadru de pe film. La următoarele concerte am folosit aparate mult mai potrivite decât Canonul AL1, cu obiective manuale, puteţi da o tură pe site, există un album dedicat lui Di Meola la categoria JAZZ. Totuşi asta-i favorita mea. Ce vreau să spun, Diana, este că poate a meritat umilinţa, a meritat să stau acolo roşu ca racu de ruşine, încercând să fac abstacţie de felul în care se comportă fotografii din jur, atâta timp cât am făcut fotografia asta fără să deranjez pe nimeni.