M-am întâlnit deunăzi cu nea Fănică, în același loc în care îl cunoscusem, cu trei ani în urmă. Nu mai vorbisem de prin primăvară, eu îl mai întânisem de câteva ori în nopțile de vară, dar el nu mă întâlnise pe mine, pentru că era pulbere, zob. Acum era sobru și liniștit, cu o pereche zdrențuită de încălțăminte, însă în rest decent îmbrăcat. Am stat un pic de vorbă și mi-a trecut prin minte să-l întreb, dacă tot colindă centrul orașului, s-a întâmplat să vadă ceva interesant în ziua aia? M-am gândit că un om poate vedea lucruri deosebite stând toată ziua pe străzi, poate avea un simț ascuțit al observației, poate privi altfel lucrurile, cine știe? Mi-a răspuns, cu vocea lui atât de hârșâită încât doar dacă-i treaz poți înțelege o parte. ”Ce să văd? Azi, ca să vă dau un exemplu, abia dacă m-am văzut pe mine.” N-am făcut nici o fotografie de data asta.
București, noiembrie 2015
- October 9, 2018
- One Comment
Share on facebook
Facebook
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on telegram
Telegram
Share on pocket
Pocket
Share on email
Email
One Response
Da, poza spune tot! Am și eu un nea Fănică în Copenhaga pe care îl cheamă Johnny. Ultima oară când ne-am văzut era atât de “împușcat” încât a uitat că suntem împreună. Dar pentru aia tot țin la el.