Câţi bărbaţi se pot lăuda cu prenume atât de şarmant precum Coco? Şi câţi muzicicanţi care au bătut la tobe în faţa a 4000 de oameni la Sala Palatului revin cu mare succes la Hard Rock Cafe pe post de chitarist? Cu câteva luni înainte de anunţarea concertului Coco Montoya de la Bucureşti, într-o discuţie cu AG Weinberger, acesta a pomenit ceva de chitaristul Montoya, eu am zis “pardon, baterist, l-am văzut pe scenă în Bluesbreakers, trupa lui John Mayall”, AG zice ” s-a apucat de chitară între timp”. Nu am fost prea convins. Şi iată-l pe Coco Montoya pe 2 septembrie 2009, la 14 ani de la acel concert de pomină, pe scena Hard Rock Cafe, pe post de lider al unei trupe cu excelenţi instrumentişti, solist vocal, şi chitarist grozav. Nu cred să mai fii văzut asemenea transformare. Mă rog, am auzit despre David Palmer, fostul clăpar Jethro Tull, pe care l-am văzut de două ori în concert cu proiectul său de rock simfonic, am făcut şi un lung şi nepublicat vreodată interviu cu el, că între timp a devenit femeie… Concertul lui Montoya a fost o foarte plăcută surpriză, multă lume şi cu chef de concert, foarte activă, ceea ce nu se întâmplă foarte des la HRCf, şi o trupă care a cântat cu mare poftă acel blues care înseamnă bucuria,. Mulţi cred că bluesul e o muzică lentă şi tărăgănată, eventual văicărită. Aiurea în tramvai! Ar fi trebuit să-l asculte pe Coco. În plus, omul a făcut ceva foarte nou pentru mine, un soi de stand up comedy prin sunete de chitară întărite cu grimase, un număr rarisim şi teribil de amuzant.  Nu am developat decât unul din cele două filme trase la concert, iată câteva fotografii de alaltăieri seară.