Pe la 3 după amiază, când bătea soarele mai puternic, tot satul a plecat la masă, urmând să se întoarcă mai târziu în pavilionul de joc, pentru dans. Eu am rămas să-mi păzesc fotografiile atârnate pe stâlpii pavilionului. O femeie a intrat, s-a uitat foarte atent la toate fotografiile, a mai dat apoi o tură ( eu mă gândeam că chiar îi plac), apoi a întrebat puţin iritată ” dar nepoţica mea unde e?”. Peste vreo jumătate de oră a revenit zâmbitoare şi luminoasă, îşi găsise nepoţica într-o fotografie, printre alţi copii. Apoi un bărbat s-a uitat la fotografia cu ciobanul bătrân, pe care iniţial am ales-o afişul expoziţiei, şi a râs cu poftă vreo 10 minute, se oprea şi începea să râdă din nou. Mă bucură teribil reacţia asta la fotografiile mele, dar nu înţelegeam, mie nu mi se părea aşa amuzantă, aveam unele haioase chiar , la care nu schiţase un zâmbet. Prietenul omului, care a vrut să o cumpere să i-o dea cadou,  mi-a zis că poza asta ar trebui să stea în baie, lângă oglindă, ca să-ţi începi ziua cu un râs sănătos. Tot n-am înţeles, dar am luat-o ca pe un compliment, am mai fost surprins la alte expoziţii să văd că oamenii văd fiecare altceva într-o fotografie, şi-mi place aşa. Lângă pavilion era un tomberon cu lucruri aruncate de la târgul de haine de dis de dimineaţă şi o femeie gypsy a venit cu fetiţele ei să caute câte ceva folosibil. Au urcat în pavilion şi au râs cu chiuituri la una din fotografii, ce-l avea în prim plan pe singurl ţigan ce apărea în expoziţie. Nu ştiu dacă găsiseră ceva de îmbrăcăminte, dacă mâncaseră ceva pe ziua aia, dar au uitat de tot şi de toate, au început să alerge, şi să sară coarda prin pavilion de parcă era cea mai tare fază de pe Pământ, erau mai fericite decât toţi bogătanii din lume. Bănuiesc că este un mare dar cu care a fost înzestrată naţia asta. Iar mama lor se comporta de parcă avea exact vârsta lor, nu că se pune la mintea lor şi se joacă, ci pur şi simplu era chiar aşa era. “Onorat” ar suna prea pretenţios, dar am apreciat prezenţa lor, ca “invitate” la expoziţie.