Pe la începutul anilor 90, în fiecare seară de duminică, alergam de nebun pe străzi pentru ca la 10 fără un minut, două, să dau năvală în casă şi să prind riffurile de la ” Bring It on Home”, ce făceau parte din genericul emisiunii “Pittiş Show”, de la Radio România Tineret. Aici l-am ascultat pentru prima oară pe Leonard Cohen, cu “Famous Blue Raincoat”, o piesă care şi azi îmi dă frisoane. Şi iată-mă acum vreo 2 săptămâni stând din nou în iarbă, chiar în faţa scenei, cu aparatul în braţe şi cu un rânjet idiot pe faţă, care nu m-a părăsit deloc în prima parte a concertului, timp de mai bine de o oră. Anul trecut m-a enervat mitocăneala din faţa scenei, acum nu mi-a mai păsat de nimic, nici de doamna care se băga peste cei din primul rând ca să-l “pozeze” ea pe Cohen, nici pe fata dodoloaţă de lângă mine, care dădea mesaje SMS şi lălăia refrenele puţin înainte sa le cânte Cohen, nici de fâţâiala spre bere în timp ce omul cânta, de nimic. De altfel, Andreea de la Events, organizatorul concertului, îmi spunea mai târziu ca în spatele scenei, în pauze, Cohen făcea acelaşi lucru. Stătea cu un pahar cu apă în mână şi zâmbea larg. Cred că muzica este cea mai puternică artă, are potenţialul de a trece la nişte nivele necunoscute, apropate de magie. Iar Cohen mi-a confirmat asta încă odată, prin concertul de pe 4 septembrie. A fost un concert atât de intim, încât a doua zi, aveam senzaţia că l-am cunoscut pe tip, iar la despărţire ne-am îmbrăţişat. Anul trecut, pe 21 septembrie, i-am cântat “Mulţi ani trăiască”, azi, când împlineşte 75 de ani, îi trimit un gând bun şi sper să-i iasă cum îşi doreşte concertul de la Barcelona. La cel de-al doilea concert de la Bucureşti am fost mult mai atent la gesturi, la amănunte. Le-am văzut pe surorile Web din backing vocals făcând o tumbă pe spate când bătrânul cânta “And the White Girls Dance” din “The Future”, l-am văzut pe Cohen făcând backing vocals, umil, cu pălăria în mâini la “Boogie Street”, în timp ce Sharon Robinson preluase controlul. Şi am zărit-o la sfârşitul piesei, când s-au stins luminile, ştergându-şi lacrimile cu mâna. Şi un gest care mi-a plăcut la nebunie a lui Cohen , care şi-a dus de vreo două ori mâna la gură ca şi când ar fi vrut să o sărute, apoi s-a şters cu ea cu poftă pe buze, ca un plugar în arşiţă. Spre sfârşit a stat o piesă întreagă pe scenă cu un buchet primit din pubilc. După soloul de tobe, când a aruncat un băţ în aer, bateristul l-a scăpat printre degete, toţi au izbucnit în râs, inclusiv Cohen, iar basistul i-a întins imediat florile, să “bată” cu ele. Ascultând cât de bine sună întreaga orchestră, am apreciat şi mai mult reuşita lui Cohen de a se intrega perfect în ea, după 15 ani de lipsă de pe scene. Pentru că nu este un band de genul ” eu zdrăngăn o piesă folk la chitară şi voi mai umpleţi cu ceva”, ci un adevărat întreg bine echilibrat. După concert, Liviu Zamora m-a întrebat pentru radio ce cred că-l menţine aşa în formă şi i-am spus că munca grea şi muzica.