Îmi amintesc de 2003 ca de un an cu multe și lungi călătorii. M-am întors într-o seară de iunie de la Botoșani și a doua zi de dimineață am pornit spre Maramureș. Umblând pe un drum prăfuit spre un sat botoșenean cu numele Șupitca, auzisem ceva foarte bizar, un uruit puternic. M-am dat pe margine și am văzut trecând un șir de tancuri. Acum, spre Maramureș, aveam să plec cu alt soi de tanc. Colegul Horia umbla cu un Landcruiser cumpărat de la armata americană, un jeep uriaș. Când mi-am urcat în spate bicicleta, aveam impresia că ar mai fi avut loc frigiderul, biblioteca și tot ar mai fi rămas loc pentru o mică petrecere. Pe la zece seara am ajuns într-un orășel care nu exagera cu iluminatul public și, cum eram obosiți, am oprit în centru, am deschis geamul și am purtat următoarea discuție cu un localnic. “Bună seara!” “Bună seara!” “Aveți un hotel aici în oraș?” “Avem, cum nu?”. “Cum ajungem?” “O luați pe străduța asta la dreapta, apoi stânga, ajungeți într-o piață mică și acolo e.” “Mulțumim frumos. Bună seara!” “Bună seara! Da să știți că-i închis. Nu mai funcționează de un an”. Am continuat drumul și, pe niște serpentine, în beznă, Landcruiserul a făcut pană. Nu aveam roată de schimb. Găseai cu greu chiar și în oraș, pe zi, pe cineva care să-ți repare pana la enormitatea aia de cauciuc. Nu era semnal la telefon. Când am văzut că toate variantele au căzut pe rând, mi-am făcut curaj și am lansat ideea pe care o ținusem ascunsă pentru că părea idioată. Pompa de la bicicleta mea sfrijită. Următoarele două ore ni le-am petrecut cam așa. Zece minute de dat la pompă, cinsprezece minute de mers cu mașina. Așa am ajuns, pe la trei dimineață, la destinație, la casa lui Popicu din Hoteni. Ziua îmi luam bicicleta și porneam până seara prin sate, intram în vorbă cu oamenii, intram prin curți, în case vechi, le ascultam poveștile, făceam fotografii. Așa am ajuns la Ocna Șugatag și am tras câteva cadre cu gașca asta, care probabil își savura, la scaldă, ultima vară a copilăriei.