În ultima seară a festivalului de film Pelicam, am fost invitați într-un sat, la vreo 14 kilometri de Tulcea, așa cum am înțeles că se întâmplă la sfârșitul fiecărei ediții. În curtea unor oameni calzi, ce au muncit din greu și s-au bucurat să ne primească. Grădina lor se încheia spectaculos cu o râpă, dincolo de care, cât vedeai cu ochii, se întindeau lacuri. În copaci atârnau felinare, noaptea s-a făcut un foc de tabără, iar mai târziu, am văzut , un pic ieșită deausupra orașului din zare, o lună uriașă, portocolie, ce se tot ridica și se reflecta în apă. Era noaptea de Sânziene. Tot timpul a răsunat muzica, și ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că DJul  dădea  când în când laptopul mai încet și cânta el la oud. Îmi place cum sună oudul. La punctul de alimentare, când au apărut sandwichuri cu pește, DJul a venit la mine. “Salut! Iulian? Iulian Ignat?” Habar n-aveam că ne cunoaștem, m-am bucurat că Iulian stă mai bine cu memoria. Eu m-am întors pe la 4 la hotel, Iulian a rămas până dimineața, când ne-am revăzut în autocarul ce ne aducea la București. Iulian a agățat o chitară de la o fată cu un profund accent moldovenesc și a făcut drumul mult mai plăcut. Am o sinceră admirație pentru cei ce pot oricând pune mâna pe un instrument și schimba astfel starea, atmosfera din jur în bine. Chiar dacă Iulian cânta pentru sine, în joacă. După ce autocarul ne-a lăsat pe toți la Unirii, am rămas în trei, cu Iulian și cu Andrew, am pornit spre metrou, am mai povestit și, când ne-am luat rămas bun, am retrăit sentimentul ăla dulce amar de la sfârșitul taberelor de vară din școala generală.