Am apreciat intenţia lui Nicu Covaci de a prezenta într-o haină nouă, la mai bine de 35 de ani de la lansare, unul dintre cele mai bune discuri de rock românesc, “Cei ce ne-au dat nume”. Nu pot decât să-mi imaginez impactul de atunci al discului  şi al conceptului de îmbinare al rockului cu folclorul arhaic într-o perioadă în care folclorul, aşa cum era el băgat pe gât de propagandă, era urât de tineret. Am simţit la concertul Phoenix de pe 1 decembrie de la Sala Palatului că momentul e foarte asemănător, cu toate mizeriile de canale tv ce difuzează “folclor” pe bandă. Phoenix au avut alături un cor foarte bun, un oboist entuziast şi un pianist excelent, ce a creat legături şi spaţii binevenite .Mi-a  ecranul din spate, cu proiecţii bine realizate, dar aş fi preferat un sunet bun şi lumini de scenă. Partea  a doua a fost cu hituri din întreaga istorie şi s-a desfăşurat în probabil cea mai puţin electrizantă atmosferă pe care am prins-o la un concert Phoenix. Aş fi dat iniţial vina pe tradiţionalul mod “respectabil” al publicului de la Sala Palatului de a aplauda cuminte la sfârşit de piesă, şi de a sări în picioare la bis, dar îmi amintesc de cel puţin trei concerte Phoenix acolo cu publicul în picioare mai bine de-o oră. Nu am fost un fan Baniciu, dar era foarte iubit de fani şi cumva, nu ştiu cum, stârnea o reacţie puternică. Bogdan Bradu are o voce foarte bună, cred că se potriveşte la Phoenix, dar pare încă stingher pe scenă, pare că se concentrează numai pe intenţia de a nu greşi, de a nu dezamăgi, de parcă toată sala, inclusiv Baniciu, i-ar pândi fiecare pas greşit. Cred că i-ar prinde mai bine atitudinea lui Ionuţ Contras, gen “sunt un star rock, o să dau cu stativu ăsta de toţi pereţii, o să scot flăcări pe nări şi o să vă ridic de pe scaune!”. Bogdan este clar o soluţie, dar absenţa scânteii pe care o ştiam între trupă şi spectatori are legătură mai degrabă cu debarcarea lui Ioji Kappl şi a lui Mani Neuman. Se simte o gaură în zid prin care intră curentul. Sau poate că este doar o uşă deschisă.