Cam aşa cântau de zor vreo zece adolescenţi un pic piliţi vineri după amiază în Piaţa San Marco. Ce-mi place la carnaval mai mult decât costumele de epocă şi măştile veneţiene, este bucuria şi exuberanţa ce se regăseşte pe străzile oraşului, adusă de oameni din întreaga lume. În week-end, hoarde de tineri trotilaţi cântă şi lălăie toată noaptea pe străzi. Spaniolii din fotografie începuseră petrecerea mult mai devreme, erau în faza inocentă  în care cântau cât îi ţineau bojocii şi luau lumea care trecea pe lângă ei la dans.

 Am dat la o parte pânza unui cort din spatele scenei şi am făcut semn pe muţeşte arâtând spre aparatul de la gât. Ca şi acum doi ani, “fetele” m-au primit imediat, m-au întrebat de unde sunt, dacă beau ceva şi m-au lăsat să fotografiez fără rezerve şi să mă simt în largul meu. Se pregăteau pentru marele concurs de pe scena din Piaţa San Marco, se ajutau între “ele”, cu gesturi excesiv feminine, din când în când îşi mai turnau dintr-o sticlă de rom cubanez, dar nici aşa nu înţeleg cum rezistau în frigul ăla în aşa costumaţii sumare. “Lady Gaga” m-a luat în primire, îşi dădea capul pe spate, îşi scutura buclele, îşi imagina tot felul de scenarii doar doar o să-i fac câteva sute de poze. Bine că a intrat în cort şi o fotografă din Australia şi i-a satisfăcut pofta de pozat lu Lady. În felul ăsta am reuşit să-i fac o foto pe gustul meu, când uitase de mine şi se fălea cu frumuseţea din oglindă. M-ar fi păcălit Lady Gaga, dacă nu ştiam că suntem la un concurs de travestiţi nu mi-ar fi trecut prin cap că Lady face pipilică la fel ca mine. Adică din picioare.

 Am tot evitat să fotografiez oameni care stau la poze, iau tot felul de atitudini studiate…Au apărut desigur şi câteva excepţii. Venerabilul domn din imagine avea o mină foarte demnă, nu zâmbea frumos pentru aparat, se plimba prin Piaţa San Marco la braţ cu soţia într-o superbă lumină de asfinţit şi nu refuza, dar nici nu părea foarte bucuros, atunci când era oprit să pozeze. L-am mai fotografiat în urmă cu doi ani, în timp ce sorbea cu un aer superior, aristrocatic dintr-o ceaşcă la cea mai celebră cafenea din Veneţia, Cafe Florian. Am mai văzut câteva figuri pe care le ştiam din urmă cu doi ani, însă cred că este singurul personaj pe care l-am fotografiat şi acum. Fotografiile din 2008 le găsiţi aici. http://www.iulianignat.ro/portfolio_street.html

 Compar relaţia costume - fotografi de la carnavalul de la Veneţia cu cea dintre un mare prădător şi micile vieţuitoare ce-l însoţesc mereu, fără vreo teamă, şi-i ciugulesc între dinţi sau se hrănesc cu gâzele de pe spatele său. Gen hipopotam-vrăbiuţe sau rechin- peştişori. Cum apare un costum, în mare parte unul de epocă- şi la carnaval sunt sute-, fotografii, profesionişti sau cu telefoane mobile, se adună în jur, îl duc într-un loc şi-l pozează, ca la fotograf, ba îl mai şi pun să ia atitudini “expresive”. Oamenii cheltuie mii de euro sau de ore sau de muncă pentru aceste costume şi când ies prin oraş în ele uită de frig, de orice, se transpun în acel personaj şi pot sta la poză cu orele, încântaţi. La carnavalul de acum 2 ani umblam cu două aparate de gât, unul avea film color, pentru revistă şi celălalt alb-negru. După cum se vede şi în fotografiile postate pe site,     http://www.iulianignat.ro/portfolio_street.html  , genul ăsta de fotografii colore în care se prezintă un insectar cu măştile nu m-a atras. Însă de pe filmele color a ieşit o fotografie care-mi place. Dacă sunteţi curioşi cum au ieşit fotografiile albe-negre de la carnavalul de anul ăsta, staţi pe aproape.

Când a venit prima oară la Bucureşti, în aprilie 2005, Bobby Mc Ferrin nu a avut programată nici conferinţă de presă, nici vreun interviu excusiv. După concert însă, Aurel Mitran, în tripla sa “meserie” de organizator, boier şi gentleman, mi-a făcut semn să vin în culise. Muzicianul stătea blând pe o băncuţă şi câte un privilegiat se aşeza lângă el şi petrecea câteva minute. Am aşteptat răbdător ca un cântăreţ-reporter să-i pună întrebări, să ia autograf, să-i povestească, să-şi facă poze cu el….Când m-am aşezat pe băncuţă, Mitran mi-a făcut semn cu un deget. Un minut sau o întrebare. Mc Ferrin era ca un maestru zen, total relaxat, părea că nici un norişor nu-i trecuse în ultimii doi ani prin raza vizuală, că dacă-ţi încrucişează picioarele poate părăsi băncuţa levitând. L-am întrebat cum reuşeşte treaba asta, e ceva natural sau face vreun efort  . Mi-a răspuns zâmbind că vine de la sine. A durat un minut şi am simţit că a fost o experienţă care m-a îmbogăţit, bănuiesc că aşa te simţi când vii de la o şedinţă de bioenergie. Anul ăsta a fost diferit, s-a anunţat o conferinţă de presă la Inter, contramandată pentru că omu venise răcit de la ruşi. Am fost totuşi primiţi cu o oră înainte de începerea concertului. Bobby tocmai îşi încheia cele zece minute de repetiţii cu muzicanţii români pe care-i vedea pentru prima oară, s-a aşezat pe marginea scenei şi a discutat degajat, amabil, vreo 20 de minute cu ziariştii, iar la sfârşit, chiar dacă organizatorii au tot explicat că nu-i o sesiune de autografe, a acordat liniştit câteva, unul pe o carte a lui D.H. Lawrence. Apoi s-a dus uşurel în culise şia apărut peste 40 de minute înapoi pe scenă pentru concert. Iată şi primele mele foto pe anul ăsta puse pe site. Lui Tiberiu Crişan i-au ieşit câteva fotografii care-mi plac foarte mult, le puteţi vedea aici  http://www.bestmusic.ro/poze/Poze_concert_Bobby_McFerrin/Bobby_McFerrin-gid-118087-it-1478780-l-1

 A fost o veste foarte tristă …Pe Lhasa mi-o amintesc ca o artistă  vie, entuziastă, cu o aură de puritate şi inocenţă. Părea că se păstrează în gesturile ei anii copilăriei sale cu totul speciale, petrecuţi într-un soi de autobuz de şcoală, cu care părinţii săi boemi colindau America. Nu ştiam cine e Lhasa când a concertat în Bucureşti , prin 2005, doar auzisem melodia ei celebră şi îmi plăcuse. Am mers la Sala Palatului mai mult pentru că era un concert organizat de Aurel Mitran şi am încerdere în gusturile sale. El i-a adus pentru prima oară în România pe Bobby Mc Ferrin, Cesaria Evora, Gotan Project, nu ştiu de ce a renunţat la activitatea asta. Concertul s-a dovedit o foarte plăcută surpriză, cu muzicieni excelenţi, între care o fată ce cânta la pian şi la tot soiul de alte instrumente, cu vocea Lhasei, care a fost emoţionată şi impresionată de reacţia publicului. Îmi amintesc şi de luminile  interesante, joase, de atmosferă, ce coborau în raze deasupra artiştilor. Tristeţea şi misterul erau transmise doar în timpul melodiilor, în pauze, Lhasa râdea mult şi comunica cu publicul, departe de imaginea de fiinţă înstrăinată şi exotică, pe care probabil mulţi şi-o făcuseră ascultându-i piesele.

Am ajuns în satul pierdut pe la poalele Munţilor Harghitei după amiaza şi ne-am mai întors şi a doua zi, o zi însorită de iarnă. Îmi place foarte mult să fac fotografii pentru articolele colegului Bogdan, iar preotul satului era un om foarte de treabă, blând şi prietenos. În biserica înfrigurată, în care ţinea slujbe pentru sfinţii de pe pereţi, am găsit o pictură care m-a fascinat, prin puterea expresiilor şi prin culori. Am stat mult şi am privit-o, nu-mi venea să mă mai desprind de acolo, şi nici să o fotografiez. Mă bucur că am făcut-o, în cele din urmă. Reportajul lui Bogdan a ieşit impresionant, îl găsiţi aici: http://www.formula-as.ro/2008/800/societate-37/craciun-cu-ingeri-8976  

Pe la 1 noaptea, după ce am stat la poveşti, Florin s-a dus în sufragerie, a luat contrabasul din suport şi a cântat pentru el vreo oră şi ceva.  Primul lucru pe care l-a făcut de dimineaţă a fost să continue să tragă de corzile groase. Luca s-a trezit şi a început să fugă în pijamale prin sufragerie cu acelaşi entuziasm şi energie cu care motanul meu cel mic face ture şi tumbe de dimineaţă.  Sufrageria din casa lor veche, din Sibiu este spaţioasă şi luminoasă, am tras atât albnegru cât şi color.  Am luat special cu mine Canon-ul manual, pentru că Florin are o colecţie tare de obiective, vedeta fiind un 85 mm cu1.2,  care a prins şi fotografia asta.