Mi-l imaginam un tip sobru, monumental, grav, aşa cum îl văzusem în câteva clipuri sau imagini din concertele Deep Purple. La Sala Palatului, Jon lord s-a arătat a fi un om cald, emotiv, atunci când vorbea între piese şi chiar amuzant. L-a imitat pe David Coverdale, “acest James Bond al rock-ului”, iar atunci când a prezentat “Soldier of Fortune” drept cântecul pe care şi-ar fi dorit să-l fi scris, s-a făcut că nu-şi mai aminteşte numele lui Ritchie Blackmore. A mai făcut o glumă, când, aplaudat frenetic la final, a revenit pe scenă spunând “Nu era cazul să apludaţi atâta, eu oricum mai aveam de cântat un cântec”. “Child in Time” adică. Pe mine m-a pufnit însă râsul la alte faze. Prima parte a fost dedicată în întregime piesei simfonice ” Concerto for Group and Orchestra”, iar toată sala a ascultat cuminte, fără să aplaude, aşa cum se cuvine. Spre final, a urmat un solo de tobe şi imediat după el, sala nu s-a mai abţinut şi a început să aplaude, moment în care prim violonistul Orchestrei Filarmonice din Ruse, un tip rotofei, cu ochelari, s-a uitat brusc spre public,  oprindu-se cu greu să nu-i scape o grimasă. Ceva de genul “noi ne chinuim aici de 25 de minute cu viori, partituri, nu scoateţi un sunet şi vine ăsta bate în tobe 2 minute şi săriţi în sus!” Apoi, tot concertul a fost filmat cu mai multe camere, una din ele prinsă de o macara ce trecea milimetric pe deasupra instrumentiştilor, iar eu, în mintea mea infantilă, mă gândeam ce ar fi să se defecteze ca maşinăriile din “Modern Times” a lui Chaplin, să-i facă praf omului ditamai orga Hammond să distrugă violoncelele, să-i pună pe bulgari pe fugă, cu partiturile zburând prin aer. În prima parte nu am avut voie să fotografiem şi am înţeles de ce , era o lucrare simfonică şi era nevoie de linişte, aşa că m-am aşezat liniştit în rândul trei, departe de locul unde era John Lord, şi am ascultat. Nu mai ascultasem demult albumul, aşa că m-am bucurat de o aşa audiţie live, chiar dacă sunetul a fost cam slab.  Dar spre final, atunci când Lord ieşea dintr-un fascicul de raze, nu m-am abţinut şi am tras trei cadre, când era sunetul destul de puternic ca să nu mă fac auzit. Restul sunt făcute în partea secundă.